vineri, 18 decembrie 2009

Oarecum tardiv, despre Timisoara

In 1995, student in anul 2, in plina domnie iliesciana, participam la ultimele manifestatii studentesti de proportii din Romania. Din acele zile mi'au ramas in minte 3 scene interesante si emblematice.

Prima a fost provocata de un nene in virsta care ne'a strigat de pe margine sa ne ducem sa invatam in loc sa stam pe strada sa strigam (unul dintre motivele de protest era incercarea guvernantilor de atunci de a mari aberant taxele de studii, taxe pe care putini dintre noi si le'ar fi permis, si taxe pentru restante). Ceea ce a urmat a fost de'a dreptul delicios, doi dintre colegii mei, doi rockeri pletosi, si'au scos carnetele de student din geaca de blugi (pline de 10 la toate examenele) si i le'au bagat sub nas. Este greu de descris nedumerirea de pe fata respectivului pensionar.

A doua scena a fost provocata de acela ce urma sa devina, in numai un an si cu ajutorul nostru, presedintele Romaniei, alternativa la Iliescu. Emil Constantinescu s'a prezentat in Piata Victoriei, a intrat intre noi si a incercat sa'si faca campanie electorala. Reactia a fost, din nou, instantanee si unanima, a fost rugat sa paraseasca locul, nu eram acolo pentru el si campania lui, eram acolo pentru noi. Ceva similar s'a intimplat si cu un alt nene care zicea ceva cu Regele dar episodul a fost ceva mai meteoric.

Ultima si, cred eu, cea mai frumoasa a fost cauzata chiar de unul dintre noi, coleg de'al meu, care, ceva mai exaltat, a devenit cam agresiv cu jandarmii care inconjurau cladirea Guvernului. Lasind la o parte faptul ca oamenii aia nu aveau nici vina si nici implicare in situatie, rostul nostru acolo nu era oricum sa devenim agresivi. Asa ca ne'am desprins citiva din grup si l'am luat frumos inapoi pe bezmetic si l'am calmat.

Eram acolo sa pazim niste principii (celebrul invatamint gratuit de care s'a ales praful), sa ne manifestam dezacordul, sa presam impotriva unor decizii pe care noi le consideram absurde. Miscarea era a noastra si era una non-violenta.

Si cu asta ajung la ceea ce s'a produs la Timisoara acum citeva saptamini la incarcarea PSD-PNL-PNTCD de a se folosi de simbolistica Pietei Operei in scopuri electorale. Patania petrecindu'se in plina campanie electorala, ea a dus firesc la interpretari agresive si contradictorii functie de tabara in care s'au asezat cei care interpretau. Din pacate, majoritatea acestor analize tinde sa ignore posibilitatea ca acei timisoreni sa fi fost acolo independent de vreun partizanat politic, asa cum am fost noi pe strada in toamna lui '95, din principiu.

Primul, si cel mai aiuritor, argument pentru condamnarea manifestantilor a fost cel legat de calitatea lor umana. Atit actorul Mircea Diaconu, cit si doamna Doina Cornea, printre multi altii, se indoiau, bazindu'se doar pe "analiza faciala" a protestatarilor, de autenticitatea protestului lor. Urmeaza apoi doua paralele la fel de aiuritoare, unul numindu'i huligani, celalalt comparindu'i cu minerii veniti la Universitate sa planteze panselute. Cu tot respectul pentru cei doi, ma intreb siderat ce'o fi fost in mintea lor in momentul acelor declaratii.

Al doilea argument pe care nu'l inteleg a fost chestionarea reprezentativitatii pentru Timisoara a celor care au iesit in Piata Operei. Din faptul ca au fost doar citeva sute/mii s'a tras concluzia ca ei nu reprezinta Timisoara si, mai ales, nu acea Timisoara care a fost in strada acum 20 de ani. Sa intelegem de aici ca singura modalitate prin care un astfel de protest este acceptabil este ca toata populatia (sau macar jumatate plus unul) Timisoarei sa iasa pe strada? Si ar trebui ca acestia sa poata proba cu documente si imagini ca au fost in '89 in Piata?

Apoi, legat de paralela cu minerii, s'a vorbit despre dreptul la exprimare a celor din PSD. Din cite imi amintesc nu s'a produs nici un incident, cu exceptia citorva imbrinceli peste miinile jandarmilor. Nimeni nu a linsat pe nimeni, nu a fost nevoie de scutieri, de TABuri sau lacrimogene. Ambele tabere si'au strigat ce'au avut de strigat si si'au exprimat ce'au avut de exprimat. Cel mai probabil nici daca ar fi iesit cei huliti in balconul Operei nu s'ar fi intimplat altceva decit ceea ce se intimplase deja, huiduieli si strigat de lozinci anti-comuniste. Paralela cu minerii mi s'a parut absurda tocmai prin absenta violentei.

Au existat si voci mai subtile care au chestionat insasi tabuul Pietei Operei, tabu oficializat de timisoreni prin interzicerea, cu acordul tuturor partilor, manifestatiilor politice in acest loc (interdictie incalcata unilateral cu aceasta ocazie). Este adevarat ca una dintre fatetele tabuului este aceea de forta constringatoare si din aceasta perspectiva sint de acord cu cei care il pun la indoiala. Nici un progres nu este posibil atita timp cit nu ne supunem tabuurile la intrebari, mergind pina la demolarea lor. Iar acolo unde fundamentele lor sint in acord cu ratiunea este mult mai utila transferarea logicii tabuului in lumea constienta, asumata, decit pastrarea lor in sfera superstitiei si inconstientului (vezi tabuul incestului).

Dar tabuul nu are doar o fateta, nu este doar forta conservatoare, el are si functii de igiena sociala. Cind ranile sint noi, cind echilibrul nu este inca restabilit, tabuul poate compensa lipsa mecanismelor rationale, se poate constitui intr'o ordine intermediara. Si cred ca in aceasta categorie intra Timisoara si Piata Operei. Va veni o vreme, curind, sper, cind le vom putea chestiona si desacraliza dar maturizarea noastra politica mai are citeva etape de strabatut pina acolo. Se poate argumenta ca fara aceasta chestionare nu ne putem maturiza, e adevarat, eu cred, totusi, ca inca nu e momentul. Cel putin nu la nivelul intregii populatii, mult prea emotionale, a Romaniei.

Si, de final, o intrebare pe care probabil si'au pus'o multi: ce'a fost, totusi, in capul lor? Nu era evident ca asa se va intimpla? Nici macar nu au avut pregatita o strategie solida de contra-ofensiva. Slabi strategi... foarte slabi.

joi, 17 decembrie 2009

Ecuatia guvernarii

Ultimele luni au adus in spatiul romanesc in prim plan dezbaterea pe teme politice. Mai degraba emotionala decit rationala, dezbaterea a fost extrem de aprinsa, pe alocuri de'a dreptul murdara, cistig de cauza avind, in final, reactiile de moment, rasturnarile de imagine si abilitatea de a gestiona emotii si cuvinte. In tot acest timp s'au lansat nenumarate promisiuni sau acuzatii de incalcare de promisiuni a caror baza, analiza mea, pare a fi principiul simplu ca este suficient sa vrei ceva pentru a obtine acel lucru, cu corolarul ca daca ai promis ceva si nu s'a implinit inseamna ca a lipsit vointa adevarata de a face respectivul lucru sau, cu alte cuvinte, ai mintit cind ai promis.

Cum m'am aflat adesea nemultumit de o astfel de abordare a lucrurilor, m'am decis sa incerc o altfel de analiza a problematicii guvernarii. Probabil ca am ratat citeva aspecte dar cred ca cele pe care le'am atins sint esentiale in considerarea actului politic.

1. Dificultatea principiala a deciziei politice

Daca am considera faptul ca toate celelalte conditii in afara procesului decizional in sine sint indeplinite (libertatea absoluta a decidentului de orice factor extern lui, maturitate morala, psihica si intelectuala deplina), actul decizional in lumea politicii ramine unul deosebit de complex. Dupa aproape 2500 de ani de dezbateri filozofice in spatiul european pe aceasta tema, singura concluzie care se poate trage este ca decizia politica este una niciodata perfecta, ramine mereu un rest, si este etern optimizabila. Cel putin in aparenta, aceasta ecuatie "pura" a deciziei politice este una fara solutii analitice, clare, definitive, singurele raspunsuri fiind aproximari ajustate mai mult sau mai putin conjuctural. Ramine intotdeauna problema aderarii la una sau alta dintre directiile majore ale abordarii politice, a alegerii intre un sistem de "credinte" politice sau altele. Chiar si restringind dramatic cimpul optiunilor prin aderarea la valorile democratiei, decidentul politic are in fata o serie larga de optiuni ce vor conduce la decizii fundamental diferite (e suficient sa ne gindim la diferenta dintre utilitarismul de stinga si extremul libertarianism al statului minimal liberal).

Mai mult, aceste optiuni tind sa avantajeze mai degraba pe o parte dintre cei guvernati, lasindu'i pe ceilalti sa se multumeasca cu mai putin. Rezultatul este, in cel mai bun caz, o dezavantajare diferentiala daca nu una absoluta de'a dreptul.

Daca mai adaugam la aceasta si faptul ca decizia politica implica luarea in calcul a unui numar enorm de parametri, devine evident faptul ca o solutie clara de tip matematic este imposibil de imaginat. In situatii similare de complexitate a fenomenului considerat, atit matematica cit si fizica se recunosc neputincioase si recurg la modelari simplificatoare, la statistica si la rezolvari numerice, abordari ce se dovedesc adesea improprii in situatii particulare, oricit de bine s'ar aplica in cazuri generale. Cu alte cuvinte, riscul deciziei politice este, principial, acela ca o solutie rezultata dintr'un model simplificator sa esueze lamentabil. Decizia politica isi include, funciar, propriul esec.

2. Presiunile externe

Un stat nu este o entitate izolata. Pentru a supravietui si, mai mult, pentru a prospera, el traieste in mijlocul "comunitatii" celorlalte state, adera la aliante, semneaza tratate si isi creaza legaturi. Pentru a putea face schimburi cu ceilalti el trebuie sa respecte anumite reguli, sa se conformeze anumitor standarde si asteptari. Toate acestea se constituie in presiuni asupra deciziilor politice. Guvernantii nu pot lua orice decizie si nu pot conduce propriul stat spre orice tinta, aceste decizii trebuind sa tina cont de felul in care consecintele lor vor altera sau intari relatiile cu exteriorul.

3. Presiunile interne

Orice decident politic mosteneste o stare de fapt, o istorie a evenimentelor politice si sociale anterioare deciziei din momentul considerat si o suma de asteptari venite din partea celor guvernati. Cei ce guverneaza nu sint complet liberi in privinta directiilor in care pot duce statul, aceaste directii trebuie sa coincida, mai mult sau mai putin, cu universul de asteptari al poporului. Cu atit mai mult cu cit un guvern vrea sa ramina in sistemul de referinta al democratiei in care guvernantii sint reprezentanti directi ai electorilor, ei fiind alesi pentru programul lor politic.

4. Calitatea umana a decidentilor politici

Mai sus am presupus maturitatea deplina, din punct de vedere moral, intelectual si psihic, a celor care ajung in postura de a guverna. Din pacate aceasta este o presupunere excesiv de idealista. In fapt, cei care guverneaza sint oameni mai mult sau mai putin imperfecti. Deciziile lor nu sint decizii de super-calculatoare, rezultat al unei analize reci, ci sint influentate de predispozitii personale, de nivelul lor intelectual, de educatie, de alegerile pe care fac in privinta moralei.

5. Calitatea umana a celor guvernati

Winston Churchill spunea la un moment dat ca cel mai bun contra-argument la democratie este o discutie de 5 minute cu alegatorul mediu. Ma indoiesc ca aceasta este expresia dispretului sau fata de "popor" ci, mai degraba, constatarea uneia dintre problemele fundamentale ale democratiei. Ca o prima caracteristica, am putea observa faptul ca alegatorul mediu are o abordare mai degraba emotionala a vietii politice. Aderenta la o directie sau alta este una "de suflet" si mai putin rezultatul unei analize profunde a situatiei, a doctrinei celor pe care ii pot alege, a programului politic al acestora.

A doua problema ar fi faptul ca multi dintre alegatori tind sa se implice in viata politica doar in preajma alegerilor, atunci cind sint chemati sa ia o decizie. Consecinta acestui comportament este o informare incompleta a acestora in privinta situatiei de gestionat, a istoriei politice a celor dintre care au de ales, o fragmentare a informatiei.

Am putea observa apoi lipsa de interes pentru problematica politicului. Din nefericire, majoritatea oamenilor gindesc in termenii binomului antagonic guvernanti-guvernati fara a considera legatura directa dintre cei doi termeni. Cu alte cuvinte, e treaba guvernantilor sa ne guverneze, noi mergem doar sa alegem intre unii sau altii si aici se termina responsabilitatea noastra, e treaba lor sa faca lucrurile sa mearga. Se pierde din vedere faptul ca o alegere in cunostinta de cauza, o alegere educata, ar imbunatati si actul guvernarii.

Cele 3 caracteristici enumerate anterior, alegerea emotionala, fragmentarea informatiei pe baza careia se ia decizia, absenta educatiei politice, la care adaugam inertia sociala fireasca, influenteaza puternic libertatea pe care o are un guvern in actul sau decizional. Se poate observa ca deciziile guvernamentale au, in mod constant, o latura "populista", o componenta care incearca sa "menajeze" electoratul. Discursurile politice sint si ele, la rindul lor, condamnate la a contine nuante populiste pentru ca, pe de o parte, nu poti sa'ti pui in aplicare deciziile daca nu esti ales in postura in care poti decide si, pe de alta parte, nu poti sa te mentii in aceasta postura daca iti contrazici flagrant alegatorii. Deciziile rationale au dezavantajul de a contrazice de multe ori bunul simt traditional, emotiile si "intelepciunea" populara. Pentru a fi acceptate ele au nevoie de cubuletul de zahar cu care se iau medicamentele amare.

6. Problema suportului electoral

Una dintre realitatile vietii democratice (oricit de departe o situeaza aceasta de situatia ideala) este aceea ca implica costuri enorme din partea candidatilor in campania electorala. Aceste costuri sint acoperite din cotizatiile membrilor partidelor si din sponsorizari. Uneori aceste sponsorizari sint transparente, alteori nu, dar aceasta nu are nici o importanta din perspectiva acestei analize. Este nerealist, cred eu, sa ne imaginam ca acesti sponsori (ma refer aici la sponsorii "mari") nu isi doresc nimic in schimbul banilor sau suportului logistic oferit. Transparent sau nu, acesti sponsori vor face lobby pentru anumite decizii guvernamentale si aceasta va introduce o presiune in plus pe decidenti, se va constitui intr'o limitare in plus a actului decizional.

***

In concluzie, am vazut ca, pe de o parte, actul decizional politic este unul principial imprecis si, pe de alta parte, ca el este aflat sub presiunea unor alti factori care il departeaza de cadrul rational, logic, si ii limiteaza libertatea. La modul ideal, decizia politica ar trebui sa fie, dupa mine, pur rationala si constrinsa doar de considerente de morala (drepturile inalienabile ale omului), motiv pentru care un prim pas spre o decizie buna ar fi reducerea impactului factorilor limitativi, cea mai importanta directie fiind aceea de educare a electoratului si de implicare a acestuia in viata politica. Iar la asta ar trebui sa se adauge renuntarea la prezenta atitudine ce promoveaza un fals sistem de evaluare a actului decizional ("nu ai facut ce ai promis pentru ca ai mintit/nu ai vrut/ai fost demagog") si evoluarea spre un sistem de evaluare rational ("nu ai facut ce ai promis pentru ca ai luat o hotarire nepotrivita") capabil sa identifice cauzele esecului si sa le inglobeze intr'o noua strategie de abordare a problemei in loc sa se cramponeze in sterile procese de intentie.

joi, 3 decembrie 2009

Drink'n'Ride.... separately :)

In colectia familiei am adunat de'a lungul anilor (in mare parte cu ajutorul prietenilor) citeva mostre de vinuri speciale (cel putin pentru noi, habar n'am cum sint ele din perspectiva criticilor avizati). Unul dintre vinuri care ne'a cucerit acum citiva ani in timpul unei scurte vizite in Ungaria a fost un Tokaji Aszu (5 puttonyos) delicios, baut pe indelete intr'o pizzerie faina rau din Nyiregyhaza. Urmare a experientei "la pahar" de atunci a fost aducerea, la o vizita ulterioara prin zona, a 3 sticle din incintatoarea licoare (recolte 1993, 2001 si 2002).

Astazi cel mai tinar dintre aceste vinuri a fost sacrificat :D pe altarul sarbatoririi unui eveniment important in familia noastra: DE ASTAZI ANDREEEA ESTE MOTOCICLISTA CU ACTE IN REGULA!!!!!

Nu stiu cum este pentru ea, dar mie anul asta mi s'au implinit mai multe visuri. Printre ele, ne'am luat motocicleta si am sotie motociclista (adaugind la astea faptul ca acum asculta Child in Time linga mine, ca e nebuna rau de tot, ca stie sa spuna nu si nu se lasa manipulata si nu inghite mizerii din partea nimanui, ca e o femeie inteligenta si frumoasa, as putea sa incep sa ma gindesc ca sint chiar un barbat norocos :D).

So... gustul dulce al unei noi impliniri, alaturi de gustul fermecat al unui vin bun, linga o femeie minunata... Buna treaba!



duminică, 29 noiembrie 2009

Gaudeamus - prada de razboi

Unul din cele mai rele lucruri care i se poate intimpla unui "hirciog de biblioteca" ca mine este sa se duca la un tirg de carte. Deja putem lasa la o parte faptul ca multe dintre carti sint semnificativ mai ieftine decit in librarii, lucru imbietor in sine la cheltuiala. Problema este ca sint muuuuulte carti la un loc. Prea multe. Prea imbietoare. Cu greu, am reusit sa ma opresc la numai 9, asta in situatia in care am stat mai putin de 2 ore la tirg.

Iata prada de razboi (cu avertismentul ca sint in pasa de filozofie politica, deci sa nu va mire titlurile):

Pe primul loc e o carte pe care abia astept sa o incep si care sintetizeaza, cumva, temele interesului meu din ultimele saptamini: "Marii ganditori politici - De la Socrate pina astazi" scoasa de doi editori, David Boucher  (profesor de studii europene la Universitatea Cardiff) si Paul Kelly (profesor de teorii politice la London School of Economics). Ei o iau usurel de la Polis'ul grec, cu Aristotel si sofistii, trec pe la Toma d'Aquino si Machiavelli, prin Iluminismul rationalist, pe la Hegel, Marx, Engels si Nietzsche pentru a ajunge in contemporaneitate cu Rawls si Foucault (mai sint si altii dar nu aveam de gind sa copiez cuprinsul cartii). Una peste alta, deja ma maninca palmele sa o incep, mai ales ca este structurata nu doar pe ideea interpretarii viziunilor politice si filozofice ale acestor autori ci merge mai departe pina la exemplificare cu fragmente din lucrari, asezare in contextul epocii, prezentarea obiectiilor majore la respectivele teorii. Ma rog, ati inteles voi, abia astept.

Apoi urmeaza doi clasici, Aristotel ("Politica" si "Metafizica") si Kant ("Critica Ratiunii Practice" si "Critica Facultatii de Judecare"). "Politica" lui Aristotel ma biziie de mult timp dar nu am reusit niciodata pina acum sa ma apuc de ea, asa ca n'am reusit sa rezist ofertei de la Paidea. "Metafizica" vreau s'o recitesc, prima intilnire s'a petrecut la o virsta, imi dau seama acum, mult prea frageda, atunci cind nu am reusit sa extrag esentele si m'am pierdut infantil in exprimari, limbaj, in ceea ce mi se parea mie atunci "ridicolul" teoriilor. Nu fiti rai, toti sintem prosti cind sintem puber-adolescenti. Cu Kant ma pregatesc sa'mi prind urechile, il las pentru perioade cu mai mult chef de contemplare si mai multa rabdare.

Asaaaa... apoi inca doi germani, Schopenhauer ("Despre Libertatea Vointei") si Heidegger ("Problemele fundamentale ale fenomenologiei"). Pe'a lui Schopenhauer cred ca am mai citit'o in aceeasi tinerete revoltata dar nu am o memorie prea buna a ei, asa ca iarasi m'am lasat tentat de oferta Paidea. La capitolul Heidegger sint inca virgin, sper sa imi placa si sa reusesc sa o parcurg.

Ultimele 2 carti sint, in sfirsit, afara din domeniul celorlalte. Pe prima o voia Andreea si este o interpretare din perspectiva psihanalitica a lumii basmelor: "Vrajitoarea trebuie sa moara - Psihologia basmului" de Sheldon Cashdan. M'am uitat putin prin ea. In prima faza era sa o arunc inapoi pe stand pentru ca mi s'a parut puerila. Din fericire am descoperit ca ceea ce suna pueril era doar partea in care se povestea pe scurt basmul si se faceau citeva trimiteri la pasaje semnificative din el. Apoi vine partea "grea" in care se ia basmul la disecat in termeni psihanalitici. Daca nu ma credeti ca e serioasa, iata aici un titlu de capitol "Originile binelui: clivajul si Sinele" :)

Ultima carte este a unui prieten apropiat al lui Borges: "Dupa-amiaza unui faun" a lui Adolfo Bioy Cesares. Trebuie sa recunosc, atentia mi'a fost initial atrasa de titlu datorita coincidentei cu pasajul de balet pus in scena de Opera Romana, unul din spectacolele mele favorite ("Preludiu la Dupa-amiaza unui faun" de Claude Debussy inspirat de Mallarme). Apoi am vazut autorul, mi'am adus aminte de prietenia lui cu Borges, si mi'am spus ca nu pot trece peste 2 coincidente.

Cam atit a fost. E bine pentru un blitzkrieg, cred eu.

Lectura placuta imi doresc :D

joi, 26 noiembrie 2009

Ambele variante sint cistigatoare

Observ ca, cu exceptia fanilor infocati, relativ putini la numar, cei 2 eligibili pentru turul doi al prezidentialelor sint considerati de multi a fi doua versiuni ale raului si se prevestesc lucruri ingrozitoare indiferent de cel care se va alege. Aparent, optiunea pentru unul sau celalalt este mai degraba cauzata de felul in care se spune povestea (aluzie la trilogia lui Caine a lui Matthew Stover) si mai putin de argumente rationale. Mie unul incepe sa mi se para ca ambele variante sint cistigatoare :)

Sa ma explic:

Odata cu alegerea PNLului de a face tabara cu PSD lucrurile au intrat pe un fagas promitator. Urmatorii 5 ani ne vor arata, in sfirsit, calitatea morala a celor 3 tabere majore din politica romaneasca.

Varianta 1: Basescu reales. Desi pare imposibil, citeva miscari bune de imagine din partea staff'ului sau de campanie ii mai pot aduce victoria. Una din miscari, pe care eu o consider de'a dreptul necesara, ar putea fi aceea de a'i propune lui Johannis pozitia de premier dupa o discutie serioasa (vad ca deja exista semne). Ce se va intimpla dupa? Pai exista 2 variante aici. Ori o tine gaia matu' cu un Guvern PDL care o sa tot pice in Parlament, ori se flexibilizeaza (aici ar interveni solutia Johannis). Din asta rezulta deja o concluzie. In plus, vreme de 5 ani vom vedea daca este intr'adevar Cavalerul Alb al Dreptatii, daca se va bate cu toata lumea pentru Educatie, Agricultura, Justitie sau va prefera sa faca jocurile micii camarile din jurul sau. Primii 5 ani, cu Guvern PNL in coaste in prima faza si criza in faza a doua, mi se par irelevanti pentru o judecata clara a ceea ce'i poate pielea actualului presedinte.

Varianta 2: Geoana ales. Jocurile par destul de bine facute pentru candidatul PSD. Cumva, nu inteleg cum, a reusit sa puna in planul 2 istoria nefericita a PSDului si oamenii a caror prezenta inca mai pateaza imaginea partidului (Aici trebuie sa fac o precizare, cu mici exceptii, toate acele personaje despre care vorbesc sint doar acuzate, nu si vinovati dovediti. De ce nu sint finalizate procesele lor, asta e deja alta discutie, ramine totusi imaginea de partid insalubru si nefrecventabil). In consecinta, cel mai probabil este ca dl. Geoana sa fie ales presedinte. Daca nu ar fi avut sprijinul fatis al PNLului dlui Antonescu lucrurile ar fi ramas in ambiguu. Am fi avut, cel mai probabil, o guvernare PSD cu putin sprijin de ici si de colea, cum am mai avut, si nu ar fi lamurit prea bine lucrurile. Insa, cu PNL alaturi, dupa 5 ani vom fi lamuriti. Vom fi lamuriti daca PNL este un partid de nisa care se lupta disperat pentru supravietuire si acces la resurse si decizii, vom fi lamuriti in legatura cu capacitatea PSD de a se moderniza si de a fi in stare sa colaboreze. Ne vom lamuri si in cazul dlui Johannis si al minunatei aliante.

Dupa aceasta experienta, lunga si posibil dureroasa, e drept, situatia politicii romanesti va fi mult mai clara. Eu unul am nevoie de o astfel de lamurire. In momentul asta ma simt intoxicat si in ceata. Lupta se da murdar si irelevant. Oamenii au un trecut care interpretat partizan suna fie teribil, fie nevinovat. Si nu prea ma mai intereseaza trecutul. Eu unul vreau sa traiesc acum si miine bine si sint cu adevarat curios daca este posibil ca vreunul din ei sa se fi dezbarat de metehnele trecutului pentru a realiza acest bine de acum inainte. Asa ca sint dispus sa le ofer 5 ani pentru a ma lamuri, in bine sau in rau. Dupa urmatorii 5 ani voi sti.

Si inca ceva, o dilema secundara a mea. Prin atitudini si caracter sint liberal. Si am nevoie sa ma lamuresc daca PNL imi poate reprezenta optiunea politica. Deocamdata nu stiu, tind mai degraba sa cred ca nu. Ramine de vazut.

duminică, 18 octombrie 2009

Politics stain

In "The Human Stain" (Philip Roth), Faunia are la un moment dat un monolog interior care justifica titlul cartii, un monolog despre un corb crescut in colivie si apoi eliberat sa se intoarca intre ai lui. Ai lui nu'l mai primesc, era prea alterat de convietuirea cu oamenii, avea "the human stain", dar nici inapoi in colivie nu se mai putea intoarce. Devine in felul asta un fel de fantoma a granitei, un bintuitor intre doua lumi. Si devine metafora a mai tuturor personajelor importante din carte, fiecare cu tipul lui de granita.

Prin extensie, as indrazni sa spun ca se poate vorbi si despre "the politics stain". Nu stiu daca este un fenomen raspindit si pe la altii dar la noi il gasesc cu prisosinta. Exista ceva in lumea noastra politica, ceva la ale carei radacini inca nu am reusit sa ajung, care altereaza grav si vizibil aproape orice om care ajunge sa intre in contact direct cu aceasta lume politica. Nu'i stiu radacinile dar ii pot vedea cu usurinta simptomele.

Probabil cel mai grav simptom este isteria, isterie ce devine apoi cauza a celorlalte derapaje. Lumea politica romaneasca a renuntat definitiv, se pare, la timpul trecut sau, inca si mai rau, la cel viitor. Totul se desfasoara in imediat. Orice declaratie sau act politic este o reactie la ceva ce nu s'a petrecut mai departe de o zi si nu are consistenta pe o perioada mai lunga de o zi. La asta se adauga si ingustimea orizontului considerat in luarea deciziilor. Deciziile nici macar nu mai incearca sa se transforme in viziuni, factorul integrativ se pierde complet, totul este sacrificat in incercarea disperata de a cistiga fiecare batalie chiar si cu riscul de a pierde razboiul. Si toate acestea sint semne de isterie. Atita timp cit reactionezi la anormalitatea punctuala a lumii in care te invirti, avind ca baza decizionala doar istoria din ultimile 24 de ore ale acestei lumi, nu poti reactiona decit anormal si asta indiferent de cit de normal ai fi in restul timpului.

Prima victima a isteriei este dialogul. Daca tot nu ai rabdarea necesara de a privi dincolo de ieri, de ce ai avea rabdarea de a asculta o fraza intreaga sau, mai rau, un paragraf intreg? De ce te'ai mai obosi sa asculti pina la capat pe interlocutor si nu te'ai arunca asupra lui cu vorbele tale, agatindu'te, eventual, de unul dintre ultimele lui cuvinte pentru a lasa impresia ca tu il asculti, de fapt, dar nu'i mai poti tolera aflarea in eroare? Si dialogul devine in acest fel un set de monologuri paralele fara noima si fara finalitate. Si daca un om in starea lui normala, calma si rationala, stie ca poate gresi oricind iar dialogul cu cineva care il critica nu poate decit sa'i fie de folos, in cazul unui om cuprins de isterie critica nu face decit sa'i amplifice starea. Cu atit mai rau cind si criticul este cuprins de aceeasi isterie.

Apoi moare politetea. Nu am mai auzit de mult o discutie intre politicieni sau despre politicieni in care sa nu se faca rabat de la politete. Ba chiar imi dau seama ca nimeni nu'si mai da seama de importanta ei. In pauza oferita de pronuntarea unei formule politicoase, "domnule" sau "dumneavoastra", ai timp sa mai respiri macar o data, sa te reorganizezi, sa mai reflectezi. In plus, e mai greu sa spui, politicos fiind, "Domnule X, dumneavoastra sinteti un prost" pur si simplu pentru ca este ridicol. Dar, respirind inca o data in pauza oferita de politete, ai putea concluziona "Domnule X, ideea pe care dumneavoastra tocmai ati enuntat'o nu este tocmai buna", un mod ideal de a transforma o lupta de mahala intr'un dialog. Pentru ca astfel de lupte sint despre idei iar politetea, fiind despre oamenii din spatele lor, ne'ar ajuta sa nu derapam.

Si toate acestea duc la distrugerea utilitatii si a eficientei actelor politice. Cineva demonstra la un moment dat (Andrei Cornea, cred, sau Andrei Manolescu) ca nu poate exista un contract intre doi diavoli perfecti. Si asta din lipsa dialogului. Ei nu pot comunica pentru ca niciunul dintre ei nu va invata limba celuilalt sau, in situatia in care vorbesc aceeasi limba, niciunul nu va ceda nimic celuilalt pentru a se ajunge la semnarea si respectarea contractului. Cam asa este si cu oamenii nostri politici. Pentru ca ei nu se asculta unul pe altul nici macar atunci cind se hotarasc sa se intilneasca sa ia o decizie comuna. Iar in absenta acestor decizii comune lumea noastra politica se transforma intr'o miscare browniana in care fiecare trage bezmetic incotro il taie pe el capul, miscare ce nu duce nicaieri, nu obtine nimic, nu rezolva nimic.

Pe final, gindindu'ma la citeva personaje care s'au perindat prin politica romaneasca, incep sa ma intreb daca nu cumva e mai bine ca nu reusesc sa se puna in acord pentru ca acordul in sine nu spune nimic despre continutul lui.

"The politics stain"... vor incepe oare sa apara si la noi oameni care sa fie capabili sa se fereasca de o astfel de pata? Sper. Poate intre timp aflu si care ii sint radacinile reale.

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Viata ca'n filme

Epuizat de o zi cam friguroasa de tirg handmade ("I love handmade" la Palatul Sutu), m'am retras alaturi de Andreea in dormitor sa adormim la o repriza prelungita de "Two and a half man". Pentru cine nu stie serialul, merita incercat. Dupa vreo 5-6 episoade s'a intimplat minunea, Andreea a adormit de tot iar eu am tras un somn scurt de jumatate de ora.

Decis ca, totusi, ora 11 este un pic prea matinala chiar si dupa o asemenea zi, m'am intors in sufragerie sa mai citesc un blog, sa mai arunc un ochi pe o carte. Si atunci a venit revelatia. Se pare ca in somn mintea mea a continuat sa se uite la serial, televizorul oprit nefiind un impediment demn de bagat in seama. Asa ca am inceput sa citesc bloguri si pareri compilindu'le de parca ar fi fost replici din film. Va spun un lucru cert, viata este cu adevarat interesanta cind toti cei din jur suna a Charlie Harper. Chiar si politicienii.

Va las sa va uitati la 1-2 episoade macar pentru a intelege la ce ma refer.

vineri, 2 octombrie 2009

Beware!!!

Stimati cititori (mai ales bucuresteni),

Pe strazile pe care s'ar putea sa va purtati pasii, masinile, bicicletele, trotinetele, rolele sau jet pack'urile a aparut o noua amenintare. Se cheama Honda CBF125 si va fi condusa, temporar, de mine. Asta pina cind Andreea va lua examenul si o va prelua.

Am crezut ca o sa scriu mai mult da' sint prea excitat de cei 15km facuti deja pe ea si mi se inghesuie gindurile in cap ca masinile la semafor in Bucuresti (apropos de asta, m'am strecurat deja pe linga o coloana de aproape 1km... eeee... altceva e pe motor frate :)). Asa ca o sa va las cu citeva poze, Andreea, eu si motocicleta.



Uiiiiiii..... inca un vis devenit realitate :))

miercuri, 30 septembrie 2009

Memorandum pentru presedinte

Curios din fire, am luat acum citeva zile Dilema Veche, cea care a venit impreuna cu ultimul numar din Foreign Policy. Dosarul numarului: "memorandum pentru presedinte". Ceea ce vrea sa spuna ca au cerut citorva minti luminate ale neamului sa faca o lista de obiective marete pentru cel care va deveni presedinte al Romaniei in noiembrie 2009.

Grand project! vorba lui DeGaulle. Mi'a atras atentia din prima si am purces la citirea lui. Si mare mi'a fost dezamagirea. Imi cer scuze, stimabile minti luminate, dar creioanele domniilor voastre au asternut aceleasi banalitati pe care le insira politicienii nostri de ceva ani incoace, in exact acelasi stil. Ca Romania trebuie sa devina o putere la Marea Neagra, ca trebuie sa ne imbunatatim relatiile cu Moldova, ca ne trebuie mai multe autostrazi si trebuie, evident, sa facem ceva si cu Dunarea, ca e nasol cu Gazprom si Rusia in coaste.

Ok, de acord, sint idei importante, de luat in seama. Dar... nu neluarea lor in seama este problema noastra ci luarea ineficienta, nepotrivita, superficiala, demagogica. Mi'ar fi placut sa citesc la cineva ceva de genul: studiu de fezabilitate, invitat investitori straini (lista cu cei deja contactati sau usor contactabili/interesati), impact asupra aspectului X, plan de bataie. Mi'ar fi placut sa vad ceva concret, o propunere la obiect, o idee atit de fascinanta incit sa care dupa ea si investitori si public.

Sa va dau un exemplu de proiect in care Europa este pe punctul de a investi. Mult si pe termen foarte lung. Europa va acoperi 0.1% din desertul Sahara cu panouri solare care, in principiu, vor putea livra 100% din consumul actual de energie electrica al Comunitatii Europene. Alaturi de energie electrica, respectiva zona va crea umiditate, culturi, paduri, va imbunatati nivelul de trai al celor din tarile care vor gazdui proiectul, va ajuta direct la reducerea cantitatii de dioxid de carbon din atmosfera. Asta, stimabililor, este un proiect, o propunere. Cel care a venit cu ideea a avut intr'adevar viziune.

As vrea sa vad un studiu, unul serios, despre impactul a 2 autostrazi paralele care sa uneasca vestul Romaniei de Marea Neagra. Impact la nivel european, nu doar asupra masinilor noastre sau ale turistilor. Si cu studiul asta sa se duca domniile lor politicienii la coana Europa si la Nokia, Opel, Mercedes, Aprilia si la cine mai vor ei si sa le propuna un business. Sa le prezinte avantajele si sa ii convinga sa investeasca.

As vrea sa citesc despre cineva care chiar se opreste 1 an din orice altceva si e platit sa caute ce avem noi cu adevarat de oferit. Si sa faca un plan ca de mers la banca cu el pentru un imprumut. Nu mai vreau sa vad parerea unor oameni care s'au gindit 2 ore, la cerere, la un subiect, au aruncat 1000 de caractere in Word, si'au luat banii pentru colaborare si au plecat mai departe. Vorbe, vorbe! Nu ne'am saturat, oare, de vorbe?

luni, 28 septembrie 2009

Usurel cu... politica pe Jepii Mari

Asaaaaa... ne'am intors din micul concediu. Nu o sa dau detalii eu, poze si povesti gasiti la Andreea. Eu voiam sa va povestesc despre o mica surpriza pe care am avut'o pe Jepii Mari, in coborire.

Cum ne dadeam noi ultimele resurse de energie la coborire prin pustietate si ne miram ca nu vedem tipenie de om, ne aparu in fata un... politician. Nu dau numele omului, becher, persoana importanta (acu' ceva ani, acum s'a tras mai in spate) ca sa nu'l pindeasca gazetele de scandal la poalele Bucegilor si sa'i stric drumetiile solitare. L'am recunoscut imediat si m'am trezit dindu'i binete si intrind in vorba cu el. Andreea, inteleapta ca de obicei, m'a lasat sa ma fac de panarama de unul singur.

Acu', de la intilnirea respectiva, ma tot gindesc la reactiile pe care le'am avut. Vocea, in primul rind, era ca a unui adolescent excitat ca s'a intilnit cu profesorul de romana, in week'end, la discoteca. "Ete mah, si asta are bucurii d'astea mundane ca si noi!". Apoi m'am apucat sa indrug banalitati si sa fac poante de autobaza. In fine, m'am prins la timp ca trebuie sa ma opresc, i'am urat omului drum bun si am avut macar prezenta de spirit sa nu incerc sa'i string electoral mina.

Omul a fost mai mult decit decent, mi'a acceptat tirada amabil-distant (oare citi tembeli ca mine o fi intilnit la viata lui?) si a raspuns neutru. Nimic arogant, ceea ce a mai adaugat citeva bile albe la parerea buna pe care o aveam deja despre el. Asta si conditia fizica impecabila de care dadea dovada, impresionanta pentru virsta lui (as vrea sa am acelasi tonus si eu la 63 de ani).

Dar nu pentru ca sa'mi fac autocritica m'am apucat de scris postul asta ci pentru ca ma tot zgiriie pe creier 2 intrebari:

1. In asemenea hal s'au rupt politicienii de noi, ceilalti, incit am ajuns sa fim socati atunci cind ii intilnim in situatii, de altfel, absolut normale? Si nu e trist daca e asa?

2. In asemenea hal am ajuns noi, ceilalti, incit intilnirea cu un politician sa ne faca sa ne fisticim, sa devenim adolescentini si sa cedam presiunii momentului? (sau poate numai mie mi s'a intimplat, sau poate numai cu unii politicieni)

Ma rog! O sa ma mai roada un timp problema. In special ridicolul comportamentului meu. Daca ajunge pe aici, foarte improbabil, il rog sa'mi ierte stingacia.

Si, in loc de incheiere,

Stimate domn, tot respectul!

miercuri, 23 septembrie 2009

Archery

Acum multi ani am avut un vis. El s'a implinit, in sfirsit, acum citeva luni cind am descoperit ca s'a deschis si in Bucuresti celebrul "supermarket" de materiale sportive pentru incepatori, Decathlon. Asa ca am intrat si eu in posesia mult doritului long-bow. Motivatiile visului meu sint multiple, de la eleganta intrinseca arcasului pina la arta arcului din cultura japoneza, trecind prin istoriile inchipuite ale lui Tolkien.

Arcul este o arma pretentioasa. Legala, atita timp cit stai cuminte si o folosesti intr'un cadru absolut sigur, mortala in caz de accident sau rea intentie. Din fericire, visul meu a avut parte de implinire in cadrul de poveste al gradinii din spatele casei de la Bod a parintilor mei. Cu putina grija, singurele rani pot fi cauzate citorva tufe de liliac, unor melci razleti, ierbii si, inevitabil, degetelor si antebratului sting al arcasului.

Prima oara m'am ales cu un aratator de mina dreapta umflat pina la inutilizare. M'a lasat in vreo 2 zile dar m'am desteptat si i'am cumparat protectie. A doua oara m'am ales doar cu o vinataie pe antebratul sting de la o prea drastica intilnire intre el si coarda arcului intr'un moment in care am facut'o pe viteazul si am renuntat la protectie. Evident, m'am invatat minte. O constanta a fost umflatura aratatorului sting cu care am sustinut sageata din motiv de rupere a sustinatorului "oficial" si neinlocuire din lipsa de piese de schimb. Azi a fost remediata si problema asta.

Iata si citeva fotografii cu diversele faze ale tragerii cu arcul la tinta:

1. Pregatirea arcului (destul de anevoioasa cu manusa de protectie in mina, dar nu o mai scot nici mort dupa ultima experienta)

2. Tintirea (am o vaga banuiala ca pozitia nu este cea mai corecta cu putinta, mai studiem)

3. Eliberarea sagetii (asta e partea cu cel mai mare potential dureros pentru arcas, degetele, bratul, abdomenul celor mai rotunjori si chiar obrazul drept fiind in pericol)

4. Drumul spre tinta (probabil partea cea mai neplacuta a intregului exercitiu. Incepi sa intelegi la ce sint buni copiii de mingi la tenis sau utilitatea de a avea vreo 200 de sageti in tolba. Singura compensatie este punctul urmator :))
5. Rezultatul (Aici sint multe de comentat. Intr'o prima faza, fiind abia la a doua sedinta de tragere, cea mai mare bucurie este sa infigi toate sagetile pe undeva prin tinta, nu prea conteaza unde. Asta pentru ca, desi lipseste dovada, fiecare sageata care nu atinge tinta se transforma, in ciuda covorului vechi pus pe post de paravan, intr'un motiv de jucat de'a v'ati ascunselea cu sagetile prin iarba din spate. Si, credeti'ma, nu sint usor de detectat, sneaky little bastards, cu penajul lor albastru-galben, prin jungla de la ai mei din gradina. Scorul nu imi este deloc favorabil, am lasat cite una pentru gasit la iarna dupa fiecare sedinta. Covorul? Aiurea! Viteza este asa de mare incit sageata trece, cu fulgi si pene cu tot, prin el si aterizeaza pe unde ii convine ei. In cazul de mai jos, 4 in tinta, 3 de cautat)

6. Incalzirea (Inevitabil, desi afara erau vreo 15 grade cu tot soarele, dupa citeva runde de tras, alergat dupa sageti, cautat, te incingi de parca ai sta pe plaja in miez de august)

Una peste alta, desi cam scump si cam greu de practicat cind te taie cheful (in afara cazului in care detii o astfel de curte), e un sport incredibil de satisfacator. Te dor degetele, te dor bratele, te dor umerii, te umpli de zgirieturi si de spume de la cautat sageti, dar iti poate asigura 2 ore de destindere totala. Si o pace pe care putine alte sporturi le pot oferi.

Reiau totusi un avertisment, necesita conditii de siguranta maxima si multa atentie si seriozitate. Arcul meu, unul relativ slab, bate pina la 160 de metri cu tragere in bolta si pina pe la 60-80 de metri in linie dreapta iar forta de strapungere este incredibila. Am trecut si jumatate de sageata prin tinta pe care o am, tinta care are o densitate de vreo 3 ori mai mare decit a corpului uman. Arcuri mult mai puternice, cele cu scripeti (compozit), pot trage pina la 1500 de metri in bolta si pina pe la 450 in linie dreapta.

Egipt - aventuri, curiozitati, hohote de ris


De data asta nu am mai avut prea multe aventuri care sa merite sa fie povestite. Poate data viitoare, curind. Am descoperit, in schimb, ca am pe clanta de la usa eternul carton cu mesaje catre personalul hotelului. Nici macar nu'mi vine sa comentez, va las sa va hohotiti fiecare in parte pe ce vi s'o parea amuzant.

Scuze pentru calitatea imaginilor, nu am avut decit telefonul la dispozitie.

joi, 10 septembrie 2009

Fuga in Egipt - ultima parte

Si iata ca miine va incepe ultima aventura egipteana din seria asta. Va tin la curent in cazul in care mai apar si alte intimplari nostime cu soferi, daca se lasa cu lacrimi, cu sechestrari, cu imbratisari patetice.

Una peste alta, plimbarile de anul asta din Egipt mi'au facut varza toata vara, am obosit mai mult decit ma asteptam si au prelungit perioada de privare de relaxare.

Exista si parti bune, nu imi dau voie sa fiu atit de pesimism. Lasind la o parte aspectele financiare, anul asta a insemnat o mare victorie pentru mine. Pina in primavara am lucrat pentru o firma germana cam prost administrata care intre timp a dat putin faliment si apoi a fost preluata de altii. Din pacate pentru mine, nimic interesant in aceasta preluare. Asa ca se vedeau nori destul de negri in fata. Imi facusem un fel de mindrie personala din statutul de free-lancer si incepeam sa ma tem ca il voi pierde, ca voi fi nevoit sa incep sa ma uit dupa joburi anoste prin multinationale rigide, in plina criza.

Ei bine, vara asta, cu toata nebunia ei, mi'au adus statutul neoficial de membru al familiei Hitachi. Pentru cei care inca nu au lucrat ca specialisti pentru japonezi, este mare lucru. Este, probabil, cea mai mare confirmare a calitatilor mele profesionale de pina acum. Domo arigato, Hitachi-sama. In plus, am reusit sa'mi pastrez, in mijlocul unui monstru multinational in care cultura muncii depaseste orice imaginatie, statutul mult iubit si cu greu obtinut, cu toate conditiile mele nebunesti.

A fost, pina la urma, un an bun.

In curind ma voi intoarce si din acest ultim voiaj egiptean. La timp sa sarbatoresc impreuna cu Andreea cel de'al cincilea an de cind ne'am casatorit. Inca o realizare, daca ma gindesc putin la nebunia din jurul nostru, la presiunea pe care plecarile astea o pun pe noi doi. In curind ma voi intoarce si va urma o pauza bine meritata. Sper sa fie lunga.

Ne auzim, deci, pentru o saptamina, de la distanta.

Ramineti cu bine!

duminică, 6 septembrie 2009

Tuborg Green Fest 2009 - Bucuresti

Ziua a doua... epic! (vorba unui prieten)

Ca sa fiu mai exact, nu am vazut AB4, am ajuns prea tirziu, iar pe cei de la Herbalizer nu am inteles de ce i'au pus in ziua asta. Au fost ca nuca in perete. Ei, formatie decenta venita taman de la London, nu au sunat deloc rau. Dar nu stiu ce a fost in capul organizatorilor sa'i puna intre bunica bate toba si lords of the boards.

In schimb au fost celelalte 2 trupe: Zdob si Zdub si Guano Apes!!!!

Dupa 14 ani de indoctrinare imbecila cu folclor de muzeu si inca tot pe atit de ascultat d'alde pusca si cureaua lata pe la toate sindrofiile din cartier, mai ca ti se taie de bogatia si genialitatea muzicii populare romanesti. Eu unul am ajuns chiar sa o urasc, ajungind, absurd, pe aceeasi treapta cu idioata manea. Ei bine, exista 2 trupe care recupereaza acest folclor intr'un mod genial. Una a fost live in seara asta, Zdob si Zdub. Pe ceilalti, Nightlosers, sper sa am ocazia sa ii revad cit mai curind.

Ei bine, baietii astia de la Z'&'Z au dat foc la Parcul Izvor exact cu sonoritatile pe care le urasc in alte contexte. Nici macar nu mai are rost sa mentionez numarul impresionant de instrumente de suflat care s'au perindat pe scena (pe unele le vedeam pentru prima oara). In schimb merita mentionata bogatia sonora creata cu ele. Fenomenal a fost un intro cu bas fara efect si trompeta care a sunat exact ca Prodigy. Bai, am fost mindru cu ei, chiar daca's basarabeni si nu di pi la noi. Astia sint in stare sa faca live ce scot aia din sintetizatoare super performante si, pe deasupra, mai pare si foarte simplu. Una peste alta... daca as avea de ales intre un concert cu ei si unul cu Metallica, as sta, sincer, in dubii.

Apoi a fost Guano Apes. A fost Guano Apes!!!!! Ok, poate unora nu le place, e treaba lor. La mine sint etern in playlist. Show de zile mari. Sandra a cintat 45 de minute fara nici o pauza, la o intensitate incredibila. Apoi o mica pauza si inca vreo jumatate de ora. Explozie de energie. Ma doare gitul pe dinauntru de atita strigat, ma doare gitul pe dinafara de la atita zbuciumat din plete. Instrumentatie impecabila iar vocea... vocea i'a scapat doar de 2 ori. Mi se pare incredibil la cineva care se misca atit de mult, care acopera o gama atit de larga atit de energic (cred ca sint un pic redundant, dar sint prea entuziasmat ca sa ma controlez).

A fost un eveniment. Neasteptat pentru un concert gratuit.

Imi pare rau pentru Vita de Vie miine. Or sa cinte intre Mandinga si Elvis de Romania, pentru un public care nu le apartine si care ma indoiesc ca or sa le ofere prea mult sprijin. S'ar fi potrivit perfect azi in loc de Herbalizer. Adi, imi pare rau pentru voi! Sper macar sa mai ai parte de o reporterita stupida, sa'ti poti varsa si tu amarul :D

luni, 31 august 2009

Contact

Am vazut zilele trecute postarea unui inveterat al SFului despre o eventuala intilnire cu o specie inteligenta extraterestra si mi'am adus aminte de o mai veche si mare nedumerire pe care o am.

De ani de zile urmaresc un fenomen interesant. Exista multe curente, de la UFOfili la practicanti de ritualuri samanice, diferite pina la pozitionarea la extreme prin conceptia lor despre lume (pina la urma si religiile majore se incadreaza destul de bine in model), dar care au un punct comun. Surpriza, frumusetea, adevarata cunoastere nu sint aici, nu sint in paradigma in care existam acum. Ele sint in alta parte, intr'o lume mai larga pe care acum doar o intuim, o ghicim si o privim frustrati de pe margine asteptind cu nerabdare sa ne devina disponibila.

Toate aceste curente definesc un punct de schimbare, o intimplare, mai mult sau mai putin controlabila, care ne va deschide brusc ochii. Pentru UFOfili este intilnirea cu extraterestrii cei inteligenti, neaparat mai batrini cu citeva milioane de ani ca noi, care vin sa ne spuna cum este de fapt universul. Pentru diversele grupuri spirituale este deschiderea unui nou simt cu care sa percepem realitatea, eliberarea, izbavirea, Raiul si Nirvana, locul in care ajungem sa cunoastem ceea ce e adevarat.

Acum, eu am 3 probleme cu genul asta de atitudine. De fapt cred ca sint 4, dar mai vedem noi pe drum.

Prima problema este faptul ca o astfel de pozitie sugereaza faptul ca am ajuns sa cunoastem tot ceea ce poate fi cunoscut in lumea asta, cu simturile astea, cu capacitatile astea. Lumea nu ne mai incape, ne plictiseste, vrem mai mult. Eu cred ca asta ascunde mai degraba incapacitatea de a intelege ceea ce poate fi acum inteles si speranta, dupa mine nejustificata, ca atunci cind universul se va largi brusc voi avea mai multe sanse sa inteleg. Nu pot sa nu ma gindesc la faptul ca foarte putini oameni inteleg cite ceva din fizica, de exemplu. Care si ea este un model simplificat. La fel cum nu pot evita sa constat ca stim prea putin despre ceea ce desparte fizicul si chimicul de viu. Ce este in plus in acea aglomerare de quarci/fotoni/electroni/protoni/neutroni/atomi/molecule care face o zeama mendeleeviana sa se ordoneze si sa inceapa sa se comporte structurat negind incapatinat acea constatare a fizicienilor cum ca entropia nu se poate afla decit in crestere?

Bun, si daca stim atit de putin despre ceea ce este sub nasul nostru de ce ne aruncam sa cautam si mai multe necunoscute. Sau e lenea ceea ce ne indeamna spre aceasta pozitie? Speranta ca va veni cineva sa ne dea raspunsurile? Si cu asta am ajuns la a doua problema. Daca nu ne indreptam singuri spre aceste raspunsuri, oare le vom putea si intelege cind vor veni din exterior? Poti explica unui cimpanzeu, oricit de binevoitor ai fi, care sint principiile de functionare ale unui calculator? Exista oricind si varianta ca diferenta intre lumea noastra si cea cautata sa nu fie atit de mare, sa o putem intelege usor, sa fie o mica chichita care noua ne'a scapat si care face lucruri noi si minunate posibile. Dar, in cazul asta, imbogatirea nu ne va fi prea mare, universul cel nou si abia putin extins nu ne va incapea din nou si vom cauta si mai mult. Imi place, din perspectiva asta, un lucru care se regaseste in majoritatea practicilor spirituale (inclusiv in dogma religiilor majore): raspunsul este deja in tine, acolo trebuie sa'l cauti. Este un indemn frumos de a beneficia cit mai mult de ceea ce deja esti, in universul in care esti, cu simturile si capacitatile de analiza pe care deja le ai. Iar cunoasterea nu poate fi desprinsa de drumul spre ea.

A treia problema, care este probabil si cea mai mare, este nevoia de disociere totala intre lumea actuala si cea ce se va revela (distanta este o idee mai mica la UFOfili, dar nu chiar asa de mica). Lumea "cealalta" nu o mai include si pe asta, ea este total diferita. De cea actuala poti chiar uita. Ori, asa am eu idei preconcepute, din toate observatiile pe care le'am facut, din toate lecturile de pina acum, rezulta o concluzie care pare a fi foarte solida: lumile mai simple tind sa fie incluse in lumi ceva mai complicate care tind sa fie incluse in lumi si mai complicate si asa mai departe. Iar fiecare lume mai complexa o contine pe cea simpla ca si caz particular al ei. Legitatile lumii mai complexe nu sint identice, dar sint similare celei mai simple. Exista o coerenta, nu mereu evidenta, a universului, exista un motiv pentru care si un orb se loveste de perete chiar daca nu il vede, chiar daca nu i'a povestit nimeni niciodata nimic despre pereti, chiar daca e orb din nastere. De aceea cred ca o alta lume, pe orice cale ne'ar fi ea revelata, o va contine pe a noastra, va "semana" cu a noastra. Va fi doar mai bogata, nu diferita.

Iar a patra problema, iata ca am gasit'o si pe asta, este cea a pasivitatii. Odata decisi ca exista o lume mai buna, multi din cei pe care i'am cunoscut eu au renuntat sa mai cunoasca lumea in care traiesc acum. Cu eforturi minime sau inventind absurde ritualuri de trecere, incercind sa ghiceasca ceea ce nu poate fi ghicit, il asteapta pe Godot.

Oameni buni, lumea in care traim este infinit mai bogata decit stim despre ea ca este. Nu este nevoie de o a 4a dimensiune pentru a avea ce cunoaste. Nu este nevoie de Nirvana pentru a ne simti sufletul coplesit. Nu este nevoie de entitati supraveghetoare pentru a nu ne omori intre noi. Avem umanitate, avem muzica, avem dragoste, avem universul asta imens despre care nu stim inca mare lucru, avem omul despre care stim inca si mai putine, avem emotii si ratiune, legi, simt estetic, simtul umorului, simtul ridicolului. Ce de dimensiuni la indemina si insuficient explorate!!!

Prin asta nu vreau sa spun ca nu cred ca exista si o alta lume dincolo de ceea ce stim si putem sti cu ceea ce sintem acum. Poate ca miine or sa vina extraterestrii, poate ca poimiine ma intilnesc cu Buddha si imi povesteste cum e in Nirvana. Dar nu despre asta e vorba.

sâmbătă, 29 august 2009

Cu soferi - partea a IIa

Se pare ca aventurile mele egiptene cu soferi nu se mai termina. Dupa ce m'am prapadit anterior de ris cu unul dintre ei, dupa cum va povesteam in postarea anterioara, de data asta risul a fost pastrat numai pentru mine, in gind.

Ii stiti pe aia care verbalizeaza totul? "Acum o sa pun niste sare. Acum o sa ma asez la masa si asaaa... maninc si un cartofior, si putina brinzica.... asaaaa.... sa bem si niste apica...". Ei bine, am intilnit un sofer care gesticula totul.

Cred ca fusese balerin intr'o viata anterioara. Nu doar ca avea o mobilitate incredibila a miinilor, uneori de'a dreptul eleganta, dar se putea observa la el o adevarat compulsie de a le misca. Daca drumul facea o curba la dreapta, degetele miinii drepte indicau directia cu cel putin 50 de metri inainte. Daca punea centura de siguranta, inainte de a duce mina la ea indica, cumva discret, spre ea. Cam tot ce facea si tinea de condusul masinii era indicat in prealabil printr'o eleganta si discreta miscare a palmei sau degetelor.

Si, peste toate astea, de admirat miscarile ample ale bratului drept la schimbarea vitezelor. Mina facea, bine intinsa si domoala, aproape un semicerc la trecerea de la o viteza la alta. Balerinistic!

Poate singurul lucru care a intunecat experienta a fost slalomul turbat pe care il facea printre masini la 140-160 la ora. Noroc ca nu am o problema cu viteza.

marți, 11 august 2009

Ridendo

Ieri am strins suficiente dovezi pentru o teorie noua conform careia risul nu are nevoie de cuvinte. Ati putea spune ca e suficienta gidilarea. Nu, nici asta nu a fost inclusa in experiment.

Dar sa incepem cu expunerea cadrului experimentului:

In masina, de la Cairo aeroport la Ras El Bar, cunoscut si drept Triunghiul de Aur, un orasel cam cit Lehliu Gara prins intre un brat al Nilului, Mediterana si Canalul Suez. Soferul meu, ce mah? credeati ca eu nu pot sa am sofer?, un egiptean get-beget nevorbitor de limbi cunoscute si mie. De fapt stie citeva expresii in engleza pe care nu cred ca le intelege: Oh my God (cunoscind cite ceva despre islamism tind sa fiu sigur ca nu intelege ce inseamna) si, mai nou, Everybody I love you Marius (asta s'ar vrea o declaratie a faptului ca am reusit sa'mi trec pletele neobisnuite de furcile caudine ale prejudecatilor lor).

Ei bine, cu aceasta saracie de vocabular conversational cu tot, folosindu'ne doar de datul disperat din miini, mai mult eu pentru ca el era la volan, si de onomatopee dibuite ad hoc am ris ca apucatii 3 ore cit ne'a tinut drumul. Ciudat lucru, si asta ar trebui sa fie o lectie pentru elitismul meu besmetic, eu si soferul meu apartinem unor lumi complet paralele. Daca am fi vorbit aceeasi limba, sint convins, am fi tacut milc de la un capat la celalalt al drumului si m'as fi rezumat la un simplu "multumesc" de incheiere. Iar daca ar fi incercat sa faca conversatie m'ar fi scos din sarite cu siguranta.

Cuvintele sint, probabil, in plus uneori. Multumesc mult Aiman (sper ca asa se scrie numele omului). A fost o lectie pe care sper sa nu o uit curind. Si o dupa-amiaza cum nu am mai avut de mult cu altcineva decit cu Andreea.

vineri, 24 iulie 2009

Nevoi spirituale

Din nou in Egipt. Se pare ca o sa'mi petrec mare parte din vara, toamna si putin din iarna asta la caldura mare, monser.

Aseara am revazut Dogma. Ma chinui, de altfel, de ani de zile sa fac asta. Sint convins ca multi il considera un film slab, superficial, idiot. Unii ii pot spune si blasfemiator. E drept, e greu sa'l scapi de eticheta asta dupa ce un cardinal american il prezinta pe Buddy Christ, noul "icon" al catolicismului sfirsitului de secol XX (inlocuitor al crucifixului, pe motiv ca este un simbol prea mohorit si inspaimintator si nu se potriveste cu noua stare de spirit).

Mie mi se pare ca filmul asta e genial. Pare ireverentios, dar nu este. Pare tembel, dar nu este. Pare film pentru adolescenti dar spune lucruri care nu intereseaza pe adolescenti (si nici nu au fost inca gindite de ei). Daca in lumea noastra ar putea un film sa mai intoarca pe cineva cu fata inapoi spre credinta, cred ca asta este filmul. Sau, cel putin, are mai multe sanse decit Patimile lui Mel Gibson.

Il recomand cu caldura macar pentru monologurile si dialogurile Loki/Bartleby, pentru Rufus, cel de'al 13lea apostol dat afara din Noul Testament politically incorrect pentru ca era negru, pentru Jay and Silent Bob (mai ales pentru Silent Bob cu a sa explicatie "no tickets", una din cele 2 replici ale lui din film), pentru aparitiile lui Metatron si felul in care bea el tequilla si pentru Allanis Morissette care mi'a adus in mod sublim aminte de acel "L'homme pense, Dieu rit" al lui Kundera din "L'art du roman".

Intre timp aproape am terminat inca un Kundera, Cartea risului si a uitarii. Dar despre asta voi reveni intr'un episod ulterior.

marți, 7 iulie 2009

Cartile care ne definesc

Scriam acum ceva timp despre felul in care m'a influentat Space Beagle a lui Van Vogt. De atunci ma tot gindesc la cartile din viata mea, despre ceea ce au adus ele in mine si despre ceea ce au furat ele de la mine.

Intimplarea, chiar o fi intimplare?, face ca in mijlocul meditatiei pe tema asta sa fi citit "Memoria vegetala" a lui Umberto Eco. Iata un citat frumos pe tema asta:

"Chiar daca stim ca adesea gresesc, le luam mereu in serios. Le cerem sa ne dea mai multa memorie decit ne permitem sa acumulam in viata noastra cea scurta. Nu ne dam seama, dar bogatia noastra in comparatie cu un analfabet (sau in comparatie cu un alfabetizat care nu citeste) consta in aceea ca el traieste si va trai numai viata sa, in timp ce noi am trait nenumarate vieti. [...] Cu ajutorul memoriei vegetale a cartii ne putem aminti, pe linga jocurile copilariei noastre, si pe cele ale lui Proust, pe linga visurile adolescentei noastre, si pe acelea ale lui Jim in cautarea Insulei Comori, si tragem invataminte nu numai din propriile greseli, ci si din acelea ale lui Pinocchio sau ale lui Hannibal la Capua".

Cartile mele m'au facut, intr'adevar mai bogat. Nu doar am invatat ceva nou sau un alt mod de a privi lucrurile, nu doar mi'am asezat sistemul de valori pe argumente mai solide decit mi'as fi putut construi de unul singur, nu doar m'am simtit confirmat sau, din contra, fortat sa ma revizuiesc. In plus, am avut in fata ochilor sute de modele de drumuri in viata, sute de roluri pe care le poti juca in viata, roluri din care poti sa alegi sau sa'ti construiesti din bucatele un Frankenstein propriu.

Si sute, mii de ore de bucurie pura, de frumusete de dragul frumusetii, de vraja si de vis.

De la Dumas, Zevaco si Feval am invatat despre prietenie si cavalerism, despre eroism si sacrificiu de sine. De la Hesse am invatat despre fascinatia turnului de fildes si despre lumea academica ideala, despre lupta cu lupul din tine, despre femeia compusa si eterna lupta dintre Dyonisos si Apollo. Papini m'a facut sa'mi doresc cunoasterea totala si m'a invatat despre riscurile ei.

Au venit apoi scriitorii SF, cu lumile lor ciudate dar vorbind, cu totii, despre adincimi prea putin sondate ale lumii reale. Herbert, Van Vogt, Zelazny... cita bogatie, cita imaginatie si, mai ales, cit de adinca intelegere a naturii umane. Am invatat prin ei sa'mi intorc privirea si spre in exterior, sa imbratisez umanitatea cu bunele si relele ei si sa inteleg ca este mai putin haotica decit pare si ca, furat de fascinatia descoperirii legilor dupa care se misca, devine mai suportabil sa traiesti in mijlocul ei.

Inevitabil, sint nedrept cu multi. Multi ar trebui sa fie pusi aici. Saul Bellow, Umberto Eco, Italo Calvino, Milan Kundera, Philip Roth, Salman Rushdie, Corneille, Hugo, Oscar Wilde, Saki, Lord Byron, Blake, Huxley... lista este enorma, spre marea mea bucurie, lista oamenilor care au facut ceva ce a schimbat viata unui personaj marunt pe care nici macar nu si l'au imaginat vreodata, nu si'au pus problema ca el o sa apara, matricea dupa care a fost turnat el cindva in viitor nici macar nu era posibil de intuit la acea vreme.

Oscar Wilde spunea in Portret ca atunci cind influentezi pe cineva, acesta inceteaza sa'si mai traiasca propria viata, el te traieste pe tine, devine o extensie a ta. In context, aceasta suna destul de rau. Privind in spate, cu toate amprentele acestea gigantice pe mine, cred ca nu a iesit ceva foarte rau. Ba tind sa cred ca a iesit atit de bine incit pot sa le spun "Va multumesc! Si sper sa lasati in continuare amprente."

duminică, 21 iunie 2009

Votul obligatoriu... fata cu reactiunea

Vorbeam intr'o postare trecuta despre lehamite in ceea ce priveste viata politica romaneasca. Iar in comentariile prilejuite de acea postare argumentam alegerea mea de a nu ma duce la vot. Argumentele ramin si acum in picioare.

Cu toate astea, articolul domnului Plesu despre obligativitatea votului (Dilema Veche Nr. 278) m'a facut sa'mi reanalizez pozitia.

Voi pleca de la doua dintre comentariile la acel articol din Dilema. Unul dintre comentatori, incercind sa justifice avantajele mersului la vot, vine cu o comparatie interesanta: "ce ati face daca s'ar vota ce muzica se va asculta in urmatorii 4 ani in Romania? Ati lasa pe altcineva sa decida?". Raspunsul, in spiritul acelei comparatii, vine din partea unui alt comentator "In mod normal, nu. Dar daca as avea de ales intre Guta, Salam si Vijelie, as alege sa stau acasa" (citatele sint partiale). Eu as completa si cu "mi'as pune castile pe urechi si as da drumul la un Pink Floyd cum am facut si pina astazi".

Obligativitatea votului, asa cum o argumenteaza domnul Plesu, sufera de o mica hiba. Vrea sa reglementeze atitudinea electoratului fata de actul electoral dar pleaca de la premiza ca acesta are de unde sa aleaga. Cumva, se salveaza propunind votul nul (nestampilat sau stampilat in mai multe locuri) ca modalitate de protest. Dar neprezentarea de ce nu este modalitate de protest? Conteaza atit de mult cunoasterea exacta a motivelor de neprezentare? E vreo diferenta intre lehamite, lene, indiferenta sau dezacordul total cu cei propusi atunci cind ele se aplica procesului electoral? Eu cred ca nu. O parte a electoratului nu este reprezentata. A te ridica de pe scaun pentru a vota, dupa mine, are pe post de conditie necesara faptul de a te simti reprezentat. Asta in cazul in care esti un alegator constient. La inconstienti si manipulati nu ma bag, nu cunosc. Iar refuzul de a merge la cabina este, pentru mine, un mesaj la fel de clar ca oricare altul.

Domnul Plesu vine, totusi, cu citeva argumente care, dupa cum spuneam, m'au facut sa revizitez problema. Cel mai important este acela al echilibrului care trebuie pastrat intre drepturi si responsabilitati, cu evidentierea dezastrului pe care il reprezinta democratia interpretata ca patrie a facultativului.

Directiile in care am fost impins de acest argument sint multe. Ar fi, in primul rind, faptul ca lumea occidentala, asa cum o stim noi, este rezultatul direct al implicarii civice si asumarii responsabilitatii sociale. Lumea ar fi fost altfel fara Galilei care nu doar ca a inteles el niste lucruri, mai mult sau mai putin adinci, despre universul cunoscut dar a tinut sa le afle si ceilalti, cu riscul de a'si pierde viata din cauza asta. Exemple similare sint multe, ideea este ca, dincolo de actele firesti si necesare ale fiecaruia din noi (acte "a face pentru a primi" in esenta, de tip munca pentru bani) lumea occidentala a evoluat (in sensul in care noi intelegem evolutia) pentru ca un numar suficient de mare de persoane a depasit pragul lui "suficient si necesar", a facut ceva pentru care nu a primit ceva in schimb. S'a "sacrificat". In consecinta, poate fi privit votul obligatoriu ca un indemn la "sacrificiul" necesar pentru a evolua si noi putin?

Un alt subiect revizitat a fost acela al candidatilor in alegeri. Sistemul actual, oricit de uninominal ar fi uninominalul, ridica problema calitatii candidatilor. Calitate pe care o deplingeam si care ma face pe mine sa nu ma duc la vot. Partidele, ca orice organism viu, sint structuri cu inertie mare. Viata politica luata ca un intreg are o inertie si mai mare. E usor sa ma intreb de ce nu se ridica tineri integri si interesanti politic din esaloanele inferioare ale partidelor existente, sa preia ei conducerea, sa candideze ei? Sau de ce nu apar partide noi? Dar este la fel de usor sa raspund ca mecanismele succesului electoral sint de asa natura incit, in vremuri normale, idei normale nu se pot impune peste noapte. Aproape poti spune ca schimbarea trebuie sa ia mult timp (poate oare un partid normal sa repete succesul Partidului National Socialist al lui Hitler? si ar fi de dorit sa'l poata repeta?) Iar faptul ca nu se pot impune peste noapte duce la dilutie, la amestecare, la pierderea entuziasmului initial. Lucru ce conduce, la rindul sau, la absenta unei alternative covirsitor diferite in spatiul politic. Spatiul politic este relativ uniform si este firesc sa fie asa.

Cineva, dintre comentatorii domnului Plesu, vedea o rezolvare a acestei probleme in infiintarea unui juriu care sa cerceteze competenta oamenilor politici si acestia sa ajunga sa ocupe functii doar pe baza acestor evaluari, nu prin vot. Bine bine, si cine pazeste si alege juriul? Batrinii satului? Si daca sint cumparati sau senilizati? Profesorii universitari sau filozofii? Daca sint prea idealisti si nu vad problemele reale? Astfel de sisteme s'au tot imaginat, de la ginditorii antici la scriitorii moderni de SF. Concluzia, pina acum, a fost ca tot democratia electorala e raul cel mai mic.

Bine, bine, da' cum ramine cu votul obligatoriu al lui Plesu? Pai... nu stiu. Eu nu cred in el. Nu cred ca putem forta pe cineva sa'si exercite un drept si nici nu cred ca rezultatul ar fi mai bun sau mai relevant daca am avea prezenta de 90% in loc de 30%. Problema nu consta in absenta actiunii electorale ci, dupa mine, in absenta acelei mici marje de "sacrificiu" de care vorbeam mai devreme. Iar pentru a obtine voluntariatul necesar e nevoie de educatie si rabdare. Si sa ne mai dea domnul Brucan o invoire de inca 20 de ani de la intilnirea cu Europa Democratica.

duminică, 14 iunie 2009

Cautind prin cautari

Am vazut ca este o moda in ultima vreme ca bloggerii sa'si publice cuvintele (combinatiile de cuvinte) dupa care lumea a mai ajuns la ei pe blog. La unii te strici de ris citind ce combinatii pot cauta oamenii. Eu am cam fost scutit de asa ceva, cea mai anormala cautare pe care am gasit'o fiind "inregistrarea cand ai taie capu unui arab" (erorile de ortografie din citat nu'mi apartin). Nu prea inteleg de ce ar cauta asa ceva, da' cine sint eu sa inteleg?

In schimb, am facut o constatare interesanta. Majoritatea celor care au ajuns la mine (peste 60%) au cautat pasajul din prefata la "Picture of Dorian Gray" a lui Wilde care este titlu al blogului meu (There is no such thing as a moral or immoral book). Lucru destul de interesant, daca ma gindesc la cit de putin se mai citeste in zilele noastre si, din cei care citesc, cit de putini mai viziteaza literatura britanica din acea vreme. E drept, Wilde are toate sansele sa atraga atentia.

Citesc acum un autor care se potriveste intr'un mod nostim cu constatarea de mai sus, Salman Rushdie. Condamnat la moarte (fatwa) pentru o carte (Versetele Satanice) de catre Ayatolah'ul Iranului de la acea vreme, a fost aparat de catre guvernul aceleiasi tari care, cu mai putin de 100 de ani mai devreme, il condamnase pe Oscar Wilde, printre altele si datorita moralitatii indoielnice a unora din scrierile lui. Ironia sortii!

Daca asculti justificarea apararii lui, pare desprinsa din aceeasi prefata de unde am luat si eu citatul meu. There is no such thing as a moral or immoral book. In ambele cazuri, cei care au condamnat au facut o lectura cel putin tendentioasa a textelor. In ambele cazuri, traditia speriata si interpretata ingust au incercat sa ucida creativitatea (la Wilde chiar au si reusit, din pacate).

Ma intreb, in vreo 2-300 de ani, care vor fi subiectele pe care se vor construi astfel de procese? Ca de renuntat la ele se pare ca nu reusim sa renuntam.

luni, 8 iunie 2009

Mahalaua politica... deloc dulce

Ati votat ieri? Eu nu. Si nici nu cred ca stiu prea multi oameni care sa o fi facut. Iar rezultatele de azi plus declaratiile care le'au urmat imi intaresc convingerea ca bine am facut.

Sa o luam usor. In primul rind, Romania taman a facut citiva pasi in spate prin alegerea celor de la PRM in PE. Despre Ciprian Tanasescu nu stiu nimic asa ca nu o sa'l bag in ciorba. Ramin Vadim si Gigi. Credeam ca am scapat definitiv de ei doi din viata publica. Singurul lucru care ma mai relaxeaza este speranta ca, fiind la Bruxelles, or sa dispara de aici. Ca or sa ne faca de panarama acolo, mai ales Gigi, asta e sigur. (of, Doamne, pare desprins din clipurile alea de la Catavencu) Pe de alta parte vor fi primiti cu bratele deschise de partidul extremistilor de stinga priviti oricum ca mascaricii necesari.

In al doilea rind, PNL. Si'au luat'o din nou. Nu ma mira, data fiind calitatea campaniei lor deplinsa chiar si de membri sus-pusi ai PNL. Dar iar au aratat ca nu stiu sa piarda. Iar au pornit corul bocitoarelor, ca au fost furati, ca nu s'a jucat corect, ca domn' arbitru le'a refuzat un penalti si le'a anulat un gol. Domnilor, fiti seriosi macar o data. Ati pierdut pentru ca nu ati reusit deloc sa mobilizati electoratul consecvent liberal. Aia pe care puteati miza au avut bani sa plece in week'end prelungit la mare sau la munte (de altfel nu m'ar mira deloc sa existe o legatura "subtila" intre declararea Rusaliilor ca zi libera si faptul ca s'a votat). Si nu ati facut absolut nimic pentru a'i convinge sa vina sa voteze. Cu atit mai putin sa voteze cu PNL.

In al treilea rind, a inceput mahalaua politica. PSD a scos 31%, PDL 29.7%, EBA 4.2. Previzibil, fiecare vine cu interpretarea lui. PSDul ca a cistigat el, PDLul nu rezista artimeticii si se da el cistigator. Miza aparenta? Nu stiu care post de nu stiu ce fel de comisar european. Miza reala? Bah, noi ar trebui sa facem guvernul ca voi ati luat'o la vale! Ba nu, noi trebuie sa facem guvernul si avem si suport popular pentru asta. Io'te ce iese cind pui +!

Absurd! Din ce in ce mai absurd. Domnilor, nu aveti absolut nici un suport popular. Va lasam sa va jucati cu mandatul prin nisip si ne doare in cot de ce faceti voi acolo. Va lasam, din lene si dezamagire, sa va jucati cu o multime de bani si ne prefacem ca ne reprezentati. Sinteti, de fapt, doar niste umbre pe care le proiectam pe peretele pesterii de dragul turistilor din alte tari. Ar trebui sa fiti reprezentantii statului roman. Ei bine, statul roman nu exista. Institutiile de baza ale unui stat nu exista la noi decit pe hirtie. Armata? Citeva mii de oameni echipati cu arcuri si prastii. Politia? Niste tipi cam stupiduti care umbla cu cascheta pe cap prin intersectii. Pot fi cu usurinta ignorati daca afisezi putin tupeu. Fiscul? O chestie care te cam incurca cu hirtogaraia si birocratia ei da' se rezolva usor cu o cafea si un kentan. Si asa mai departe.

Ce ramine? O mare mahala politica usor de ignorat odata ce ti'ai gasit un echilibru financiar multumitor si ai invatat sa inchizi televizorul la timp.

Vreti sa va bagam in seama? Fascinati'ne!

Glorybox is in the house... a new one

Pina acum nu v'am spus niciodata ce face sotia mea. Oarecum firesc, dat fiind faptul ca majoritatea celor care intrati aici sinteti persoane care ne cunosc si stiu bine cu ce ne ocupam. Dar, date fiind evenimentele ultimelor saptamini, cred ca a venit vremea sa scriu citeva cuvinte despre ea.

Andreea a inceput prin a fi psiholog. S'a dus pe la facultate, a studiat, am citit impreuna citeva kilograme de Jung, Dolto, Verza (mai degraba Varza), Mielu Zlate si altele asemenea, am disecat impreuna situatii si reactii, ne'am pisicanalizat pe noi insine si pe ai nostri prieteni. Apoi s'a facut recrutor, urmare oarecum fireasca a studiilor si a nevoii de a'si cistiga existenta in Bucuresti. Si a facut bine si asta.

A venit apoi un moment in care Andreea a avut mai mult curaj decit se astepta oricine, a renuntat dintr'o data la citiva ani de studii, la o meserie pe care o facea bine si care, poate, o ducea departe si si'a recuperat o pasiune veche cit viata ei. S'a reapucat de desenat. Intii mai timid, citeva portrete ale noilor colegi, ale unor prieteni vechi, a urmat tableta grafica, pentru a culmina toate cu descoperirea unei noi pasiuni: bijuteriile.

Ca la orice incepator intr'ale facutului de bijuterii, primul pas a fost fimo. Si au inceput sa apara prin casa armate de buburuze, soricei, vacute cu flori intre dinti, floricele si forme abstracte. Pe parcurs fimo a devenit insuficient, asa au aparut lutul si gradinile japoneze, picturile miniaturale pe bilute indelung bibilite, uscate si pazite de curiozitatea pisicii din dotare, noduri chinezesti, coliere, bratari si cercei.

De curind s'au mai intimplat doua lucruri minunate, Andreea a fost invitata sa participe la tirgurile de hand-made din Bucuresti si si'a lansat noul blog unde isi prezinta creatiile. Daca pina acum o puteati citi si urmari pe gloryboxblues.blogspot.com, incepind de astazi va invitam pe http://www.glorybox.ro/. Aveti acolo mult mai multe informatii, mai multe bijuterii, mai multe desene si un format mult mai potrivit unui artist.

joi, 4 iunie 2009

Aparatorii patriei... private

4 iunie, anul Domnului 2009, intersectie Lizeanu, Bucuresti. O intersectie in care, de cind linia lui 16 este in lucrari, zace etern cel putin o masina BGS. Pentru necunoscatori, BGS este una din marile firme de paza si protectie de pe la noi.

De data asta erau doua. Masini. Pe capota uneia dintre masinile cu pricina, desfasurata pe tot portbagajul, o ceva de hirtie. Nu se vedea bine de la distanta. In jurul cevaului, 5 aparatori ai patriei private. Ii stiti, mari, tunsi 0, imbracati ramboistic ca pentru invadarea Iranului, fiorosi si profesionisti. Ma uit la ei si imi trazneste prin cap ca pregatesc vreo opertiune. Prea erau concentrati, prea erau preocupati. Ma gindesc sa las sacosa jos si sa astept desfasurarea de forte atit de atent planificata. Strategie in actiune.

Ma bate totusi gindul ca am o cutie cu inghetata in sacosa si o sa se duca naibii daca nu ma misc mai repede spre frigider. Asa ca renunt putin melancolic si traversez strada pe linga masinile lor, speriat putin de ideea ca as putea sa le deranjez concentrarea. In trecere, imi arunc, sub protectia ochelarilor de soare, o privire furisa spre cevaul de hirtie care le ocupa atentia.

Romanie privata, dormi linistita, femeile tale sint privite nu doar de militarii in termen ci si de barbati mult mai maturi si mai profesionisti, angajatii BGS in cazul nostru.

Oamenii, pentru ca sint si ei oameni, ce naiba, se uitau cu interes la ultimul Playboy.

Sa le fie de bine!

vineri, 22 mai 2009

Egipt

Inca o tara, inca o lume, inca o cultura. Damietta, Egipt.

Ma tot intreb de ceva timp de ce, in majoritatea locurilor prin care am ajuns nu ma simt in largul meu. Ceva din atmosfera locului ma face sa ma trag in spate si sa nu incerc tot ceea ce as putea incerca. Evident, pierd multe in felul asta.

Ma simt aici asa cum imi imaginez ca s'ar simti un francez la Chitila. Locul nu e lipsit de farmec dar nu suficient cit sa ma faca sa o apuc pe unde vad cu ochii. Oamenii par in regula, dar ceva din felul in care sint, se poarta, amenintarea din tonul necunoscut al vocilor, absenta unui companion ma fac sa privesc orice mica plimbare ca pe o mica aventura cu final potential nefericit.

In plus, nu stiu "ce se face si ce nu". Acum vreo 2 zile stateam de vorba cu o americanca in Cairo, la restaurant. O analizam si mi'am dat seama ca se purta ca la ea acasa. Nu ca ar fi fost familiarizata cu locul, doar ca se purta de parca ar fi fost in New York, intr'un restaurant mai exotic. Putin circumspecta cu mincarea si obiceiurile ospatarilor, dar atit. Mi'am dat seama ca nu vede cu aceiasi ochi lumea asta. De fapt, in afara de exotismul strazii, al piramidelor, al palmierilor si Nilului, nu cred ca mai vedea mare lucru. Probabil o ajuta si faptul ca era impreuna cu un grup mai mare.

Dar nu pot ocoli o intrebare evidenta: sint eu de vina sau orice om atent la ceea ce se intimpla in jur simte aceleasi lucruri cind este singur in astfel de conditii? Ar fi interesant de aflat si alte opinii.

miercuri, 20 mai 2009

On the road again

Inca o plecare, o ruta noua: Bucuresti-Istanbul-Cairo. Hehe, in seara asta vor fi doua premiere, una importanta, alta marunta, contextuala, dar premiera si ea. Voi dormi pentru prima oara in Cairo, voi dormi pentru prima oara la Hilton (va las pe voi sa decideti care a fost aia importanta si care aia marunta).

Urmeaza Damietta, Hotel Casablanca. Deja ma astept sa il gasesc pe Rick la bar, sa imi ofere un pahat, "on the rocks" (Rick, damn it, you know me well, keep the rocks for the sissies).
Dar inca nu am ajuns acolo. Deocamdata, Istanbul. Prima intilnire, prima impresie: nu tocmai prietenos. Asta e. Daca purtam tricoul cu numarul 10 si scria Hagi pe el probabil ca ar fi fost altfel.

A doua intilnire a fost salvatoare. Dupa dezamagirea de la Otopeni de a descoperi ca nu exista la standul de carti nici un titlu in alta limba decit romana, Stanbulul mi'a readus sperantele. Ciudat, am vazut pina si un Rushdie in raft. Ceva mai inocent, mai cuminte, nu versete.
La ce nu am rezistat de data asta? Inca un Philip Roth - "Reading Myself and Others" - pentru a compensa faptul ca "Les Testaments Trahis" ale lui Kundera sint pe terminate. Deschizind la intimplare (pe la pagina 5), am descoperit ca Roth este si el pasionat de Saul Bellow, pasiune pe care o impartasim (acum ceva timp spuneam cui avea rabdare sa ma asculte ca Philip Roth este Saul Bellow'ul sfirsitului de secol 20).

Apoi am descoperit in raft cartea lui Bernard Lewis - "The Muslim Discovery of Europe", citind printre citeva rinduri, o carte mai degraba academica, un studiu amanuntit si documentat al reflectarii culturii si societatii europene in mentalul musulman. ("Turning the traditional focus of Western scholarship on its head, Professor Bernard Lewis [...] examines the source and the nature of Muslim knowledge of the West").

Dat fiind faptul ca tocmai am luat'o pe panta Salman Rushdie, convins de conferinta lui de la Google pe tema ultimei sale carti ("The Enchantress of Venice"), carte in care vorbeste tocmai despre aceasta inversare de perspectiva, dimpreuna cu faptul ca intotdeauna m'am intrebat cum ar descrie Sinan-Pasa batalia de la Calugareni, mi s'a parut un punct bun de plecare, asa ca nu am iertat'o. Sper sa ma ierte, in schimb, Andreea pentru astfel de excese (Hey, baby, why making money if not for spending them? :)))

O ultima dezamagire la Istanbul. Reteaua wireless nu merge. Cel putin nu la mine. Asta e, o sa public asta cind ajung la Cairo. Nu moare nimeni.

P.S. Aproape uitasem, cum am putut? Doua surprize mai mici care se anuleaza reciproc. In aeroportul din Istanbul nu se fumeaza. In schimb am mincat aici cea mai buna "fajitas" din viata mea. Merita sa vii aici numai pentru asta (intrati in zona de imbarcare si cautati "Greenport". Dupa ce o gasiti, comandati fajitas si un Efes draught mediu).

marți, 14 aprilie 2009

Academics and Policy

It is funny for me to make the parallel between what Mr. Nye is saying about the scholars/politics situation in USA and the same subject in Romania.

We had a group of people chosen by the Presidency as advisers. All of them of strong academic background. As Romanians have a problem with scholars (ivory tower, had to have connections with the Communist Party and the oppressive secret services before 1989, dreaming away from reality) most of them stepped back and some got involved directly in policy making as party members losing in this way their unbiased opinion. We had them and we scared them away. You do not have them but they do not come. Funny! And we both need them desperately.

Why we need them? For the technicalities. For they are more susceptible to stick to the truth of their field than to the winds of popular or political opinions. For most of the decisions both USA and Romania made lately are based more on "popular truths" than on scientifically proven theories. For it is better to act based on reason than on symbols and emotions.
Read the Article at HuffingtonPost

L'homme pense, Dieu rit

Taman am realizat ca plimbarile mele prin strainatate, pe linga faptul ca sint ingineresti, au si o componenta de colindare culturala. Aeroporturile prin care am tot pierdut ore au, fiecare, un coltisor minunat cu carti de prin care m'am tot incapatinat sa ma aprovizionez. Au fost, pe rind, Aldous Huxley, Philip Roth, Norman Mailer si, mai nou, Milan Kundera (recunosc, ultimile trei Kundera nu le'am luat din aeroport ci din Paris si calatoria nu a fost inginereasca ci de vacanta).

Fiecare din plimbarile astea au insemnat o scufundare aproape obsesiva in scrierile unuia din cei de mai sus. I'am citit pina am ajuns la saturatie, pina nu am mai putut sa'i vad in fata ochilor, pina am simtit nevoia sa downloadez un SF usor si sa uit de ei pentru o vreme.

Ultimul pe lista, Kundera. Inca nu imi dau seama daca am ajuns la saturatie. O sa deschid si ultima carte pe care o am si o sa vad atunci.

Dar nu despre asta voiam sa vorbesc ci despre cit de mult mi'a placut Kundera. Nici nu stiu de unde sa incep. Poate de la faptul ca acum, terminind "L'art du roman", am sentimentul ca nu am citit nimic pina acum. De fapt am citit, dar am ramas cu senzatia ca nu am inteles nimic din ceea ce am citit, ca mi'a scapat de fiecare data esentialul. Si am ramas cu intrebarea "de ce nu am citit cartea asta cind aveam 10 ani, inainte de a citi primul meu roman, sa fiu avertizat inca de la inceput in ce ma bag si ce trebuie sa caut?" (primul meu roman - Tarzan, Edgar Rice Burroughs). Cartea a aparut cam in acea perioada.

Apoi este "Jacques et son maitre", prima lui carte scrisa in franceza. Bucuria scriiturii rezulta in bucuria lecturii. Spiritul jucaus al romanului francez initiat de Rablais, dus mai departe de Diderot, pierdut prin timp de scriitori mult prea seriosi preocupati de spleen si viitorul omenirii, recuperat mai tirziu de Kundera.

Au mai fost "Insuportabila usuratate a fiintei" si "La Lenteur".

Citesc si imi vine sa'mi notez citate, ce mai conteaza ca am urit dintotdeauna fisele de lectura si pe cei care dau citate. Apoi imi dau seama ca as transcrie aproape toata cartea si ma abtin. Imi vine sa memorez pasaje si sa le transform in filozofie de viata, oricit de absurd mi se pare sa vezi viata prin ochelarii altuia.

Toate astea nu vor a spune decit faptul ca merita citit Kundera. Nu stiu cum sa o zic mai bine. Merita atit de mult incit as fi fericit sa pot impartasi asta si cu altii. Cine vrea si se descurca sa citeasca in franceza, sa dea un semn.

P.S. Imi cer scuze pentru calitatea deplorabila a acestei postari. Sint mult prea excitat de subiect pentru a mai avea rabdare sa'l scriu cum s'ar cuveni. Luati'l, va rog, ca atare.

P.S.2 Titlul postarii este citat din "L'art du roman" si este esenta romanului, dupa Kundera.

miercuri, 8 aprilie 2009

Viena-Amsterdam-Paris

Ne'am intors acasa dupa 11 zile de civilizatie (chiar daca doar partiala pe alocuri). Au fost, pe rind, Viena, Amsterdam si Paris. Trebuie sa recunosc, la sfirsit abia asteptam sa ajung inapoi acasa, sa dorm in patul meu, sa ma duc la frigiderul meu sa'mi iau o bere, sa ma uit la un film la televizorul meu, sa am acces la internet broadband. Dar astea nu sint decit lucruri care tin de conjuctura de a fi turist, nu au nici o legatura cu faptul ca in Bucuresti ar fi mai bine ca acolo.

Viena a fost maiestuoasa. Putin cam rece, cladirile cam prea mari si oamenii cam prea distanti. Oricum, impresionanta, asa cum un mare si bine intretinut muzeu poate fi.

Amsterdamul a fost cel mai fascinant. Concluzia, dupa cele 3 zile state acolo, a fost ca am vrea sa ne mutam, macar pentru un timp, in el. Este greu de spus despre toate cele ce ne'au cucerit. Este un loc cald, linistit fara a fi mort, pitoresc fara a pica in anarhie, frumos, plin de istorie fara a lasa senzatia de muzeu. In plus, nu ne'am lovit nici macar odata de neplacuta bariera a limbii. Este de'a dreptul socanta disponibilitatea si capacitatea oricui, de oriunde, de a trece instantaneu "pe engleza". Nici macar nu am memoria de a fi auzit pe cineva vorbind olandeza.

Acum imi dau seama ca nu am stat nici o clipa sa'mi sistematizez motivele pentru care mi'a placut acolo. Pot spune doar ca am ramas cu un sentiment minunat de acasa, de loc in care mi'as gasi, in sfirsit, linistea. Si mai minunat, si Andreea a ramas cu acelasi sentiment.

Apoi a venit Parisul. Despre Paris nu cred ca se mai pot spune multe. Parisul este cuceritor si respingator in acelasi timp. Este un Bucuresti mai mare si mai frumos, cind vine vorba despre cladiri si parcuri, dar la fel de urit, nesigur si obositor cind vine vorba despre oameni. Iti lasa senzatia aiurea ca cei care traiesc acolo nu il merita.

Cu toate astea, surprinzator, Parisul mi'a rezervat una din cele mai puternice trairi din viata mea. S'a intimplat la Sacre Coeur. Pentru cei care nu stiu, Sacre Coeur a fost construita pe un deal, in cel mai inalt punct al Parisului. Natural, pentru a ajunge la ea, au construit scari care urca dealul, scari care, atita timp cit vremea permite, devin un fel de amfiteatru plin de oameni-spectatori si oameni-artisti. Oameni care cinta impreuna, care danseaza, care se bucura de faptul de a fi impreuna. Si toate astea se intimpla in fata unei biserici.

Ajuns acolo, vazindu'i, am trait cel mai puternic sentiment de ura pe care l'am simtit vreodata. Au inceput sa'mi curga lacrimi de furie si sa tremur. Andreea a ramas blocata neintelegind ce mi'au facut oamenii aia de mi'au trezit o asemenea reactie. Nu, nu erau ei cei pe care ii uram. Ii uram pe comunisti. Ii uram pentru 45 de ani furati, pentru bucuria ucisa, pentru incapacitatea de a mai fi impreuna, pentru linistea distrusa. Am vazut dintr'o data ce puteam fi, cum ne'am fi putut trai viata si i'am urit. Din nou, mi'e greu sa scriu despre tot ce am gindit si simtit atunci. E mult, e personal si e complicat. Dar celor care nu inteleg le pot recomanda sa se duca la Sacre Coeur intr'o zi frumoasa si sa'i priveasca pe cei care se aduna acolo. Sau in fata la Louvre, la Jardins de Tuileries, sprijinit de statuia celor Trei Gratii cu o carte in mina.

Este ucigator, daca esti sensibil la asta, sa constientizezi ca asa ceva este inca imposibil in Romania, chiar daca au trecut 20 de ani de cind i'am dat jos pe cei care ne'au furat curatenia si bucuria.

Eu ii urasc si sper sa stea departe de mine cei care inca mai traiesc. Pentru binele lor.

marți, 24 martie 2009

Watchmen

V'ati intrebat vreodata, in scoala, la lectia de istorie, ce facea Stefan cel Mare si Sfint cind se scapa pe el in mijlocul unei batalii? Ca doar nu putea omul sa se lupte in continuu, zi de vara pina'n seara, fara o vizita la buda din padurea adiacenta sau macar pe malul riului, poate chiar al ramului. Ei bine, se pare ca niste unii din America si'au pus aceeasi intrebare despre eroii lor, din benzile desenate de data asta (Alan Moore - Watchmen, the book, Zack Snyder - Watchmen, the movie). Rezultatul este unul frumos, foarte frumos.

Ce mi'a placut? Pai, dincolo de premiza de fundal a filmului, eroi de benzi desenate prinsi si surprinsi in viata de zi cu zi, in toata splendoarea umanitatii lor (care nu are nimic de'a face cu splendoarea lor de salvatori ai umanitatii), alcoolici, sociopati, blazati, traumatizati, purtatori de ochelari, timizi si plingind dupa glorii apuse, filmul rezerva citeva interesante surprize. Personajele, poate tocmai datorita umanitatii lor asumate, nu mai sint albe sau negre, nu mai lasa acea scurgere liniara, oarecum jignitoare de inteligenta de privitor, a filmelor standard cu eroi. Personajele sint, in mic, un tablou al intregii omeniri.

Apoi coloana sonora. Coloana sonora este, poate, cea mai buna si mai potrivita pe care am auzit'o de multe filme incoace. Fiecare pasaj muzical serveste scenei careia i'a fost atasate intr'un fel diferit. Avem muzica ironica, muzica cinica, in contrapunct, in antiteza, de subliniere, de suspendare. Cine a ales'o a facut asta intr'un mod genial.

Si, peste toate astea, s'a asezat amarala unei introspectii solide si coerente. In mod ciudat, cele mai realiste si adinci ginduri despre natura umana provin de la un sociopat, un nazist si un pharao wannabe. Ironic, nu?

Mesajul? Natura umana este alienanta pentru cei care o inteleg.

Sincer, nu ma asteptam sa vad un film cu eroi care sa transporte un mesaj profund. Ei bine, se poate. Si il recomand.

P.S. Poate e cam mult spus, dar in multe locuri mi'a amintit de Fight Club. Si de Matrix, cel de inceput, din spatele scenelor cu pistoale si rostogoliri spectaculoase.

miercuri, 18 martie 2009

Risipa de energie, ocazie ratata

In seara asta s'a intimplat la Realitatea inca unul din acele episoade despre care vorbeam in postarea anterioara. Si existau atit de multe premize sa nu fie asa...

Totul a inceput cu un interviu cu Presedintele Romaniei. Un interviu decent, curat, elegant, asa cum trebuie sa fie un interviu cu un Presedinte. Cei doi jurnalisti, Dl. Hurezeanu si Dl. Ursu, si'au pus intrebarile decent, cu mici intepaturi si iesiri mai efervescente din cind in cind, cum ii sta bine unui jurnalist educat. Dl. Presedinte le'a lasat loc sa vorbeasca, si'a spus parerea, uneori oficiala alteori personala, a vorbit coerent si corect chiar daca si'a permis din cind onomatopee (aaaa'uri). Si'a declinat in multe rinduri competenta, a lasat locul specialistilor si responsabililor sa raspunda, a ocolit destul de elegant, chiar daca il cam mincau palmele, datul in guvernarea Tariceanu. Pentru a incheia intr'o nota ferma si, cel putin la prima vedere, sincera.

Nu comentez asupra calitatii informatiilor si opiniilor oferite de Dl. Presedinte, nu este de competenta mea. La fel cum nu comentez nici pozitia "Basescu" in toata povestea asta. Eu vorbesc despre pozitia Presedintelui. Ca Presedinte, Dl. Basescu si'a onorat cu succes datoria in seara asta la Realitatea. La fel cum cei doi intervievatori si'au onorat postura de Jurnalisti.

Ca amanunt picant, pe durata intregului interviu am incercat sa'mi imaginez un alt Presedinte, pe Dl. Putin, in locul D'lui Basescu. M'a ajutat sa analizez mai bine. Exercitiul asta de imaginatie da putina perspectiva.

Din pacate lucrurile nu s'au terminat aici. A urmat emisiunea de analiza patronata de Dl. Turcescu. Imi cer scuze de la 2 din cei 3 invitati ai sai, nu le'am retinut numele. Din nefericire pentru domniile lor, nici nu mi'au oferit vreun motiv sa o fac. Stiu doar ca Dl. Nistorescu a fost prezent. Si mai bine nu era.

S'au incadrat toti 3 invitatii in categoria de critici descrisa in postarea sus amintita. Au repetat la nesfirsit aceleasi argumente irelevante care atacau doar persoana D'lui Basescu si nimic din ceea ce s'a spus in interviu, s'au repezit sa vorbeasca unul peste celalalt oprindu'se doar cind se prindeau ca spun acelasi lucru, nu au raspuns la nici o intrebare a D'lui Turcescu dar si'au inceput aproape fiecare interventie "reformulind" intrebarile acestuia (reformulare ce nu avea niciodata nimic de'a face cu intrebarea initiala). Toate, dar absolut toate interventiile au avut tonul: "mai baietas, tu chiar nu intelegi nimic? stai ca'ti spun eu cum stau lucrurile ca sint mai batrin si mai destept si stiu".

In atare conditii, aproape nici nu ar mai fi contat daca ar fi ridicat vreun punct de vedere valid (ceea ce oricum nu s'a intimplat). Harmalaia pe care au produs'o a ucis orice sansa de ceva constructiv. Asa ca am fost din nou privati de o analiza reala a ceea ce un inalt oficial al statului ne'a transmis intr'o situatie critica (s'ar putea sa se dovedeasca chiar istorica), s'a ratat din nou o dezbatere de idei din care ar fi putut sa rezulte eventual ceva, Dl. Presedinte a fost din nou privat de feedback adecvat, D'lui Basescu i s'au oferit din nou motive sa sara cu gura pe presa si jurnalisti.

Una peste alta, a fost un esec total. Inca mai sper ca pe alte canale semnificative (cu priza atit la public cit si la oficialii statului) vor exista analize care nu vor cadea in aceleasi capcane. Pentru ca avem nevoie de asa ceva.

Domnilor, s'ar putea sa ne apropiem de un moment istoric. Chiar nu putem macar simula si noi putin Simt Istoric? Acolo, o farima macar?

luni, 16 martie 2009

Andrei Plesu blogosferic

De ceva timp sintem liberi, mai liberi decit putem suporta a fi. Printre alte libertati avem internetul. Anonimi, fara moderare, fara foruri validatoare, ne dam cu parerea in stinga si in dreapta cu isteria unui catelus lasat liber pe maidan.

Zicea Rousseau acu ceva vreme ca libertatea este ca un vin tare. Pe unii, firi puternice, ii hraneste si ii sustine, ii vindeca si ii duce mai departe. Pe ceilalti ii ia de cap si ii face sa dea ce'i mai rau in ei (evident, nu folosea exact cuvintele astea da' mi'e prea lene sa caut citatul original si multi oricum nu mai stiu franceza. Dar asta era esenta). Ei bine, in lumea internetului, in bloguri si pe forumuri, este perfect verificabila teoria asta a francezului.

De ceva vreme caut oameni inteligenti care isi fac ideile disponibile in lumea internetului, la noi in Romania sau aiurea. Si am gasit destul de multi, surprinzator de multi. Dar impreuna cu aceste descoperiri, am mai facut inca una. Oricit de inteligent omul, oricit de subtile, documentate, bine dezvoltate opiniile, de cum iese autorul din anonimat imediat apare si un grup de comentatori absolut stupizi.

De ce absolut stupizi? E oare gratuita, umorala, partizana si partiala catalogarea? Nu, nicidecum. Stupizi la modul absolut din numeroase motive. Pentru ca sint analfabeti, lucru deloc deranjant daca ar comenta la scrieri stupide, dar sa nu uitam contextul. Pentru ca ataca persoana celui care scrie si nu ideile acesteia. Pentru ca nu au nici rabdarea si nici inteligenta de a intelege despre ce vorbeste autorul inainte de a comenta de unde si comentariile care nu au nici o legatura cu ceea ce acesta a scris. Pentru ca folosesc un limbaj absurd, de mahala, intr'un context care incearca sa ne scoata exact din acea mahala. Si pentru multe alte motive.

Pentru ca reusesc sa distruga fiecare incercare de dezbatere publica infestind'o cu exact ceea ce aceasta incearca sa reduca.

Ultima dezamagire (dintr'o serie lunga, mult prea lunga) a venit odata cu descoprirea articolelor publicate de Dl. Andrei Plesu in editia on-line a ziarului "Adevarul". Datorita acestui tip de comentatori despre care vorbeam mai sus, oricare ar fi tema articolului, reactiile la articol au ajuns sa se limiteze la doua tipuri: injuratura fara sens (gras, comunist, idiot, fatarnic) si lauda incontinenta (de multe ori cu trimiteri la divinitati, cu facut statuie, cultul personalitatii si restul tacimului). Nu am mai gasit aproape nici un comentariu firesc, constructiv critic sau de aprofundare a ideii. De unde si concluzia ca, in cacofonia de laude si injurii fara rost, cititorii de bun simt ajung sa se abtina pentru a nu se amesteca in mocirla.

Nu stiu ce i s'ar putea reprosa domnului Plesu, eu unul nu am descoperit inca nimic. O fi avind el pe ale lui. Dar ceea ce stiu sigur este ca are abilitatea de a aduce in discutie, nuantat si inteligent, idei si situatii netriviale care merita sa fie dezbatute la fel de inteligent si nuantat si ca pierdem enorm ingropindu'i demersurile in siropuri laudative inutile si in gunoaie agramate.

Ma tot chinui sa gasesc o metoda prin care s'ar putea curata ograda de asemenea specimene. Nu imi vine nici o idee. Sint sigur ca a modera comentariile la "Adevarul", de exemplu, ar fi o munca titanica si ar provoca imense scandaluri (libertatea de exprimare ingradita, monser). Voi aveti vreo idee?

P.S. Promit ca voi sterge toate comentariile absurde care vor aparea la mine pe blog in cazul in care vreunul din comentatorii de la "Adevarul" vor descoperi aceasta postare.