marți, 14 aprilie 2009

Academics and Policy

It is funny for me to make the parallel between what Mr. Nye is saying about the scholars/politics situation in USA and the same subject in Romania.

We had a group of people chosen by the Presidency as advisers. All of them of strong academic background. As Romanians have a problem with scholars (ivory tower, had to have connections with the Communist Party and the oppressive secret services before 1989, dreaming away from reality) most of them stepped back and some got involved directly in policy making as party members losing in this way their unbiased opinion. We had them and we scared them away. You do not have them but they do not come. Funny! And we both need them desperately.

Why we need them? For the technicalities. For they are more susceptible to stick to the truth of their field than to the winds of popular or political opinions. For most of the decisions both USA and Romania made lately are based more on "popular truths" than on scientifically proven theories. For it is better to act based on reason than on symbols and emotions.
Read the Article at HuffingtonPost

L'homme pense, Dieu rit

Taman am realizat ca plimbarile mele prin strainatate, pe linga faptul ca sint ingineresti, au si o componenta de colindare culturala. Aeroporturile prin care am tot pierdut ore au, fiecare, un coltisor minunat cu carti de prin care m'am tot incapatinat sa ma aprovizionez. Au fost, pe rind, Aldous Huxley, Philip Roth, Norman Mailer si, mai nou, Milan Kundera (recunosc, ultimile trei Kundera nu le'am luat din aeroport ci din Paris si calatoria nu a fost inginereasca ci de vacanta).

Fiecare din plimbarile astea au insemnat o scufundare aproape obsesiva in scrierile unuia din cei de mai sus. I'am citit pina am ajuns la saturatie, pina nu am mai putut sa'i vad in fata ochilor, pina am simtit nevoia sa downloadez un SF usor si sa uit de ei pentru o vreme.

Ultimul pe lista, Kundera. Inca nu imi dau seama daca am ajuns la saturatie. O sa deschid si ultima carte pe care o am si o sa vad atunci.

Dar nu despre asta voiam sa vorbesc ci despre cit de mult mi'a placut Kundera. Nici nu stiu de unde sa incep. Poate de la faptul ca acum, terminind "L'art du roman", am sentimentul ca nu am citit nimic pina acum. De fapt am citit, dar am ramas cu senzatia ca nu am inteles nimic din ceea ce am citit, ca mi'a scapat de fiecare data esentialul. Si am ramas cu intrebarea "de ce nu am citit cartea asta cind aveam 10 ani, inainte de a citi primul meu roman, sa fiu avertizat inca de la inceput in ce ma bag si ce trebuie sa caut?" (primul meu roman - Tarzan, Edgar Rice Burroughs). Cartea a aparut cam in acea perioada.

Apoi este "Jacques et son maitre", prima lui carte scrisa in franceza. Bucuria scriiturii rezulta in bucuria lecturii. Spiritul jucaus al romanului francez initiat de Rablais, dus mai departe de Diderot, pierdut prin timp de scriitori mult prea seriosi preocupati de spleen si viitorul omenirii, recuperat mai tirziu de Kundera.

Au mai fost "Insuportabila usuratate a fiintei" si "La Lenteur".

Citesc si imi vine sa'mi notez citate, ce mai conteaza ca am urit dintotdeauna fisele de lectura si pe cei care dau citate. Apoi imi dau seama ca as transcrie aproape toata cartea si ma abtin. Imi vine sa memorez pasaje si sa le transform in filozofie de viata, oricit de absurd mi se pare sa vezi viata prin ochelarii altuia.

Toate astea nu vor a spune decit faptul ca merita citit Kundera. Nu stiu cum sa o zic mai bine. Merita atit de mult incit as fi fericit sa pot impartasi asta si cu altii. Cine vrea si se descurca sa citeasca in franceza, sa dea un semn.

P.S. Imi cer scuze pentru calitatea deplorabila a acestei postari. Sint mult prea excitat de subiect pentru a mai avea rabdare sa'l scriu cum s'ar cuveni. Luati'l, va rog, ca atare.

P.S.2 Titlul postarii este citat din "L'art du roman" si este esenta romanului, dupa Kundera.

miercuri, 8 aprilie 2009

Viena-Amsterdam-Paris

Ne'am intors acasa dupa 11 zile de civilizatie (chiar daca doar partiala pe alocuri). Au fost, pe rind, Viena, Amsterdam si Paris. Trebuie sa recunosc, la sfirsit abia asteptam sa ajung inapoi acasa, sa dorm in patul meu, sa ma duc la frigiderul meu sa'mi iau o bere, sa ma uit la un film la televizorul meu, sa am acces la internet broadband. Dar astea nu sint decit lucruri care tin de conjuctura de a fi turist, nu au nici o legatura cu faptul ca in Bucuresti ar fi mai bine ca acolo.

Viena a fost maiestuoasa. Putin cam rece, cladirile cam prea mari si oamenii cam prea distanti. Oricum, impresionanta, asa cum un mare si bine intretinut muzeu poate fi.

Amsterdamul a fost cel mai fascinant. Concluzia, dupa cele 3 zile state acolo, a fost ca am vrea sa ne mutam, macar pentru un timp, in el. Este greu de spus despre toate cele ce ne'au cucerit. Este un loc cald, linistit fara a fi mort, pitoresc fara a pica in anarhie, frumos, plin de istorie fara a lasa senzatia de muzeu. In plus, nu ne'am lovit nici macar odata de neplacuta bariera a limbii. Este de'a dreptul socanta disponibilitatea si capacitatea oricui, de oriunde, de a trece instantaneu "pe engleza". Nici macar nu am memoria de a fi auzit pe cineva vorbind olandeza.

Acum imi dau seama ca nu am stat nici o clipa sa'mi sistematizez motivele pentru care mi'a placut acolo. Pot spune doar ca am ramas cu un sentiment minunat de acasa, de loc in care mi'as gasi, in sfirsit, linistea. Si mai minunat, si Andreea a ramas cu acelasi sentiment.

Apoi a venit Parisul. Despre Paris nu cred ca se mai pot spune multe. Parisul este cuceritor si respingator in acelasi timp. Este un Bucuresti mai mare si mai frumos, cind vine vorba despre cladiri si parcuri, dar la fel de urit, nesigur si obositor cind vine vorba despre oameni. Iti lasa senzatia aiurea ca cei care traiesc acolo nu il merita.

Cu toate astea, surprinzator, Parisul mi'a rezervat una din cele mai puternice trairi din viata mea. S'a intimplat la Sacre Coeur. Pentru cei care nu stiu, Sacre Coeur a fost construita pe un deal, in cel mai inalt punct al Parisului. Natural, pentru a ajunge la ea, au construit scari care urca dealul, scari care, atita timp cit vremea permite, devin un fel de amfiteatru plin de oameni-spectatori si oameni-artisti. Oameni care cinta impreuna, care danseaza, care se bucura de faptul de a fi impreuna. Si toate astea se intimpla in fata unei biserici.

Ajuns acolo, vazindu'i, am trait cel mai puternic sentiment de ura pe care l'am simtit vreodata. Au inceput sa'mi curga lacrimi de furie si sa tremur. Andreea a ramas blocata neintelegind ce mi'au facut oamenii aia de mi'au trezit o asemenea reactie. Nu, nu erau ei cei pe care ii uram. Ii uram pe comunisti. Ii uram pentru 45 de ani furati, pentru bucuria ucisa, pentru incapacitatea de a mai fi impreuna, pentru linistea distrusa. Am vazut dintr'o data ce puteam fi, cum ne'am fi putut trai viata si i'am urit. Din nou, mi'e greu sa scriu despre tot ce am gindit si simtit atunci. E mult, e personal si e complicat. Dar celor care nu inteleg le pot recomanda sa se duca la Sacre Coeur intr'o zi frumoasa si sa'i priveasca pe cei care se aduna acolo. Sau in fata la Louvre, la Jardins de Tuileries, sprijinit de statuia celor Trei Gratii cu o carte in mina.

Este ucigator, daca esti sensibil la asta, sa constientizezi ca asa ceva este inca imposibil in Romania, chiar daca au trecut 20 de ani de cind i'am dat jos pe cei care ne'au furat curatenia si bucuria.

Eu ii urasc si sper sa stea departe de mine cei care inca mai traiesc. Pentru binele lor.