Din nou in Egipt. Se pare ca o sa'mi petrec mare parte din vara, toamna si putin din iarna asta la caldura mare, monser.
Aseara am revazut Dogma. Ma chinui, de altfel, de ani de zile sa fac asta. Sint convins ca multi il considera un film slab, superficial, idiot. Unii ii pot spune si blasfemiator. E drept, e greu sa'l scapi de eticheta asta dupa ce un cardinal american il prezinta pe Buddy Christ, noul "icon" al catolicismului sfirsitului de secol XX (inlocuitor al crucifixului, pe motiv ca este un simbol prea mohorit si inspaimintator si nu se potriveste cu noua stare de spirit).
Mie mi se pare ca filmul asta e genial. Pare ireverentios, dar nu este. Pare tembel, dar nu este. Pare film pentru adolescenti dar spune lucruri care nu intereseaza pe adolescenti (si nici nu au fost inca gindite de ei). Daca in lumea noastra ar putea un film sa mai intoarca pe cineva cu fata inapoi spre credinta, cred ca asta este filmul. Sau, cel putin, are mai multe sanse decit Patimile lui Mel Gibson.
Il recomand cu caldura macar pentru monologurile si dialogurile Loki/Bartleby, pentru Rufus, cel de'al 13lea apostol dat afara din Noul Testament politically incorrect pentru ca era negru, pentru Jay and Silent Bob (mai ales pentru Silent Bob cu a sa explicatie "no tickets", una din cele 2 replici ale lui din film), pentru aparitiile lui Metatron si felul in care bea el tequilla si pentru Allanis Morissette care mi'a adus in mod sublim aminte de acel "L'homme pense, Dieu rit" al lui Kundera din "L'art du roman".
Intre timp aproape am terminat inca un Kundera, Cartea risului si a uitarii. Dar despre asta voi reveni intr'un episod ulterior.
vineri, 24 iulie 2009
marți, 7 iulie 2009
Cartile care ne definesc
Scriam acum ceva timp despre felul in care m'a influentat Space Beagle a lui Van Vogt. De atunci ma tot gindesc la cartile din viata mea, despre ceea ce au adus ele in mine si despre ceea ce au furat ele de la mine.
Intimplarea, chiar o fi intimplare?, face ca in mijlocul meditatiei pe tema asta sa fi citit "Memoria vegetala" a lui Umberto Eco. Iata un citat frumos pe tema asta:
"Chiar daca stim ca adesea gresesc, le luam mereu in serios. Le cerem sa ne dea mai multa memorie decit ne permitem sa acumulam in viata noastra cea scurta. Nu ne dam seama, dar bogatia noastra in comparatie cu un analfabet (sau in comparatie cu un alfabetizat care nu citeste) consta in aceea ca el traieste si va trai numai viata sa, in timp ce noi am trait nenumarate vieti. [...] Cu ajutorul memoriei vegetale a cartii ne putem aminti, pe linga jocurile copilariei noastre, si pe cele ale lui Proust, pe linga visurile adolescentei noastre, si pe acelea ale lui Jim in cautarea Insulei Comori, si tragem invataminte nu numai din propriile greseli, ci si din acelea ale lui Pinocchio sau ale lui Hannibal la Capua".
Cartile mele m'au facut, intr'adevar mai bogat. Nu doar am invatat ceva nou sau un alt mod de a privi lucrurile, nu doar mi'am asezat sistemul de valori pe argumente mai solide decit mi'as fi putut construi de unul singur, nu doar m'am simtit confirmat sau, din contra, fortat sa ma revizuiesc. In plus, am avut in fata ochilor sute de modele de drumuri in viata, sute de roluri pe care le poti juca in viata, roluri din care poti sa alegi sau sa'ti construiesti din bucatele un Frankenstein propriu.
Si sute, mii de ore de bucurie pura, de frumusete de dragul frumusetii, de vraja si de vis.
De la Dumas, Zevaco si Feval am invatat despre prietenie si cavalerism, despre eroism si sacrificiu de sine. De la Hesse am invatat despre fascinatia turnului de fildes si despre lumea academica ideala, despre lupta cu lupul din tine, despre femeia compusa si eterna lupta dintre Dyonisos si Apollo. Papini m'a facut sa'mi doresc cunoasterea totala si m'a invatat despre riscurile ei.
Au venit apoi scriitorii SF, cu lumile lor ciudate dar vorbind, cu totii, despre adincimi prea putin sondate ale lumii reale. Herbert, Van Vogt, Zelazny... cita bogatie, cita imaginatie si, mai ales, cit de adinca intelegere a naturii umane. Am invatat prin ei sa'mi intorc privirea si spre in exterior, sa imbratisez umanitatea cu bunele si relele ei si sa inteleg ca este mai putin haotica decit pare si ca, furat de fascinatia descoperirii legilor dupa care se misca, devine mai suportabil sa traiesti in mijlocul ei.
Inevitabil, sint nedrept cu multi. Multi ar trebui sa fie pusi aici. Saul Bellow, Umberto Eco, Italo Calvino, Milan Kundera, Philip Roth, Salman Rushdie, Corneille, Hugo, Oscar Wilde, Saki, Lord Byron, Blake, Huxley... lista este enorma, spre marea mea bucurie, lista oamenilor care au facut ceva ce a schimbat viata unui personaj marunt pe care nici macar nu si l'au imaginat vreodata, nu si'au pus problema ca el o sa apara, matricea dupa care a fost turnat el cindva in viitor nici macar nu era posibil de intuit la acea vreme.
Oscar Wilde spunea in Portret ca atunci cind influentezi pe cineva, acesta inceteaza sa'si mai traiasca propria viata, el te traieste pe tine, devine o extensie a ta. In context, aceasta suna destul de rau. Privind in spate, cu toate amprentele acestea gigantice pe mine, cred ca nu a iesit ceva foarte rau. Ba tind sa cred ca a iesit atit de bine incit pot sa le spun "Va multumesc! Si sper sa lasati in continuare amprente."
Intimplarea, chiar o fi intimplare?, face ca in mijlocul meditatiei pe tema asta sa fi citit "Memoria vegetala" a lui Umberto Eco. Iata un citat frumos pe tema asta:
"Chiar daca stim ca adesea gresesc, le luam mereu in serios. Le cerem sa ne dea mai multa memorie decit ne permitem sa acumulam in viata noastra cea scurta. Nu ne dam seama, dar bogatia noastra in comparatie cu un analfabet (sau in comparatie cu un alfabetizat care nu citeste) consta in aceea ca el traieste si va trai numai viata sa, in timp ce noi am trait nenumarate vieti. [...] Cu ajutorul memoriei vegetale a cartii ne putem aminti, pe linga jocurile copilariei noastre, si pe cele ale lui Proust, pe linga visurile adolescentei noastre, si pe acelea ale lui Jim in cautarea Insulei Comori, si tragem invataminte nu numai din propriile greseli, ci si din acelea ale lui Pinocchio sau ale lui Hannibal la Capua".
Cartile mele m'au facut, intr'adevar mai bogat. Nu doar am invatat ceva nou sau un alt mod de a privi lucrurile, nu doar mi'am asezat sistemul de valori pe argumente mai solide decit mi'as fi putut construi de unul singur, nu doar m'am simtit confirmat sau, din contra, fortat sa ma revizuiesc. In plus, am avut in fata ochilor sute de modele de drumuri in viata, sute de roluri pe care le poti juca in viata, roluri din care poti sa alegi sau sa'ti construiesti din bucatele un Frankenstein propriu.
Si sute, mii de ore de bucurie pura, de frumusete de dragul frumusetii, de vraja si de vis.
De la Dumas, Zevaco si Feval am invatat despre prietenie si cavalerism, despre eroism si sacrificiu de sine. De la Hesse am invatat despre fascinatia turnului de fildes si despre lumea academica ideala, despre lupta cu lupul din tine, despre femeia compusa si eterna lupta dintre Dyonisos si Apollo. Papini m'a facut sa'mi doresc cunoasterea totala si m'a invatat despre riscurile ei.
Au venit apoi scriitorii SF, cu lumile lor ciudate dar vorbind, cu totii, despre adincimi prea putin sondate ale lumii reale. Herbert, Van Vogt, Zelazny... cita bogatie, cita imaginatie si, mai ales, cit de adinca intelegere a naturii umane. Am invatat prin ei sa'mi intorc privirea si spre in exterior, sa imbratisez umanitatea cu bunele si relele ei si sa inteleg ca este mai putin haotica decit pare si ca, furat de fascinatia descoperirii legilor dupa care se misca, devine mai suportabil sa traiesti in mijlocul ei.
Inevitabil, sint nedrept cu multi. Multi ar trebui sa fie pusi aici. Saul Bellow, Umberto Eco, Italo Calvino, Milan Kundera, Philip Roth, Salman Rushdie, Corneille, Hugo, Oscar Wilde, Saki, Lord Byron, Blake, Huxley... lista este enorma, spre marea mea bucurie, lista oamenilor care au facut ceva ce a schimbat viata unui personaj marunt pe care nici macar nu si l'au imaginat vreodata, nu si'au pus problema ca el o sa apara, matricea dupa care a fost turnat el cindva in viitor nici macar nu era posibil de intuit la acea vreme.
Oscar Wilde spunea in Portret ca atunci cind influentezi pe cineva, acesta inceteaza sa'si mai traiasca propria viata, el te traieste pe tine, devine o extensie a ta. In context, aceasta suna destul de rau. Privind in spate, cu toate amprentele acestea gigantice pe mine, cred ca nu a iesit ceva foarte rau. Ba tind sa cred ca a iesit atit de bine incit pot sa le spun "Va multumesc! Si sper sa lasati in continuare amprente."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
