Parole parole parole

Vorbe, vorbe, vorbe. Sintem inecati in vorbe. Mă uit de citeva ore la Realitatea si mă simt inecat in cuvinte.

Nu se poate sa apara un caz, oricit de evident, oricit de documentat, oricit de logic, sa nu fie acoperit de cuvinte. Se pare ca a devenit un fel de solutie sigura pentru a scapa dintr’o situatie dificila acoperirea interlocutorului cu vorbe.

Ceea ce ma supara nu este abundenta in sine. Nimic rau in asta, ar fi chiar admirabil daca ar exista coerenta. Problema este ca discursul este unul incoerent, irelevant, fara nici o legatura cu disputa in sine.

Acum, cred ca vina sta si la cei care prezinta problema. Reporterii sint putin cam prea agresivi si, in mod cam prea evident, tendentiosi. Prezumtia de nevinovatie nu prea este respectata si simti, daca esti putin detasat, ca, oricit de pasional ai fi de aceeasi baricada cu cel care prezinta “faptele”, ceva nu e in regula, ca e prea mult loc de indoiala.

De’aia imi place mie stilul jurnalistic britanic. Prezinta rece si fara interpretari faptele si atit. Si daca cel pus intr’o lumina proasta de propriile fapte o ia in balarii incoerent el apare cu atit mai aberant cu cit pozitia celui care ii pune oglinda in fata este mai solida. Pai nu e taman asta rolul jurnalistilor, sa fie o oglinda corecta?

Dar chiar si asa, cu jurnalisti partizani si infideli realitatii, cum poti sa ocupi o pozitie importanta in stat si sa fii atit de incoerent? Cum poti sa ajungi acolo fiind prost? Sau, daca nu esti prost, trebuie sa fii schizofrenic sa fii capabil sa te disociezi atit de eficient de eul tau rational incit sa emiti asemenea aberatii.

Un singur exemplu, nu pot sa rezist sa nu dau nici unul. Un sef important al unui departament din Politia Craiova este intrebat ce cauta la petrecerea unde erau sefi majori ai lumii interlope. Raspunsul lui este (nu citez precis, nu am inregistrat): puteam să va spun ca nu eram eu ala din filmul prezentat (fusese filmat la petrecerea aia), puteam să va spun ca eram in misiune sau pot să va spun ca am fost acolo ca invitat, fara să am legatura cu interlopii. Ei bine, silogism perfect in mintea respectivului domn, faptul ca spune adevarul, ca recunoaste ca a fost acolo si ca nu era in misiune ci ca invitat, este dovada suficienta ca nu avea nici o legatura cu lumea interlopa. Reportera Realitatii face imprudenta sa intrebe de ce ar trebui sa il credem, care este argumentul lui. Raspunsul vine imediat. Pai, domnisoara, puteam sa va spun ca nu am fost eu, puteam sa va spun ca eram in misiune… si asa mai departe, repetind.

Cum? Cum se poate ca respectivul sa ocupe o asemenea pozitie? Mai important, cum putem sa speram ca ceva se poate intimpla in tara noastra cu asemenea oameni?

Poate sint eu aberant dar cred ca intr’o tara cu problemele Romaniei oamenii care ar trebui sa’i gestioneze diversele crize ar trebui sa fie mici genii strategice, oameni cu inteligenta mult peste medie si viziune de ansamblu.

Pina una alta exista un lucru pe care il fac foarte bine, sa acopere totul in vorbe, vorbe vorbe.

Altu' la rind...

Ei bine, avem noul prim-ministru si o noua coalitie guvernamentala. Evident, cu cintec. Altfel nici nu se putea.

Dar nu despre asta voiam sa scriu.

Dupa ce am vazut/auzit discursul magnific de acceptare a infringerii a lui McCain nu pot sa nu stau sa ma intreb de ce iarasi se poate numai la ei. Pentru ca nu se anunta bine noua coalitie ca au si inceput baietii din opozitie sa arunce cu vorbe. Daca ar fi analize facute cu bun simt si inteligenta probabil nu as avea nimic de comentat. Dar iar se ajunge la genul ala de fraze golenesc-smecheresti cu care ne tratau si pe cind erau la putere. Putin cam prea condescendenti, ca si cum ne'ar spune "Fraierilor, noi va spunem, treaba voastra ca nu auziti. Da' o sa veniti voi sa va rugati peste 4 ani, daca nu chiar mai devreme".

Nu ca populismul "orice pentru a scoate tara din criza, este datoria noastra morala" ar fi mult mai cu mot, da' macar au avut bunul simt, si unii si ceilalti, de a spune ca nici daca ii schingiuiai acum citeva luni nu ar fi spus ca s'ar alia vreodata. Cred ca prefer dusmanii cu grija pe fata decit prietenii prefacuti care abia asteapta sa ma sape.

Ceea ce ma sperie inca si mai tare este faptul ca sint un liberal prin structura dar nici macar nu imi trece prin cap sa ii sustin macar de dragul asezarii pe aceeasi fata a baricadei. Mi'am tot observat reflexele in ultima vreme si mi'am dat seama ca nu se face nici o conexiune la mine intre liberalism si domnii reprezentanti ai lui in Romania.

Asa de rau sa fi intinat ei idealurile liberalismului?

Dar, trecind si peste asta, nu inteleg si pace cum se face ca orice discutie in spatiul public intre doi reprezentati de partide opuse se termina in stil Piata Obor. Mentalitate de suk, vorba lui Frank Herbert. Ma intreb eu, daca in public fac asa, oare cum sint in stare sa pice de acord in privinta legilor tarii? Oare exista schimb de perspective si idei pe marginea unor legi mai delicate? Daca, de exemplu, s'ar pune problema legiferarii euthanasierii la oameni, oare legea ar trece pentru ca au luat in calcul toate argumentele imaginabile, toate pozitiile cu putinta si au tras o concluzie rationala sau doar pentru ca o tabara are mai multi muschi si face cum vor ei daca tot ii au dupa ce, in prealabil, s'au facut albie de porci in comisii si camere?

De ce niciodata nu spune vreunul: "Bai, pozitia mea e asta, are punctele astea tari da' are si slabiciunile astea". Pentru ca celalalt sa zica: "Iti faci cam multe griji in privinta slabiciunii aleia da' vezi ca ai uitat si aspectul ala. Si pozitia mea e ailalta, ia gindeste'te tu putin pina miine si la ea." Nu ar fi mai constructiv? Iar efectul secundar ar fi o incredibila imbunatatire de imagine a politicienilor si nu am mai avea senzatia asta aberanta ca totul este doar o lupta de orgolii si dupa ciolan.

Una peste alta, avem un prim-ministru nou. Sa'i uram succes pentru ca este in interesul tuturor, sa'l sustinem cit putem fiecare daca merge pe un drum corect si sa speram ca urmatorii patru ani nu se vor transforma din nou in acelasi circ penibil al coalitiilor de pina acum.

Oi sau calugari Zen?

Spune lumea prin tirg ca taman s'a publicat un raport nou despre coruptia din Romania. Cred ca erau de pe la UE. Concluzia raportului este ca romanii s'au obisnuit cu coruptia. "No shit, Sherlock!", a venit prima mea reactie. Stiam asta dinainte de revolutie si nu am avut nici un moment senzatia ca s'a schimbat cu adevarat ceva. S'au prins cam greu.

Ei bine, desi concediata repede stirea cu pricina din orizontul preocuparilor mele, ea a revenit curind ca baza pentru o intrebare mai larga: sau obisnuit romanii cu tot ce e rau pe la noi?

- in parcarea de la o centrala unde lucreaza multi straini scrie mare in fata fiecaruia din locurile destinate lor (cam un sfert din parcarea imensa de altfel) "Rezervat Siemens". Nici macar nu e in engleza, sa fie sigur ca intelege cine trebuie. Parcarea rezervata e plina de Dacii din generatiile '70-'80 cu toate ca sint nenumarate locuri libere in rest. Sa fie atit de saraci cei de la Siemens Austria si Germania incit sa nu'si permita mai mult? (raspuns negati, evident, ei parcheaza pe unde mai apuca). Mi'e mila de romanasii aia cu Dacia. Mi'e mila ca nu inteleg ca in felul asta (si nu doar) isi atrag renumele ala scirbos care ne urmareste de cite ori ne intilnim cu un vest-european. Da' ei numai atita pot.
-pe o straduta laterala din Bucuresti incercam sa intorc masina ca sa nu ies cu spatele in strada principala, ingusta si aglomerata, cu trafic nebun. Un mosh paranoic (nu e doar o insulta, chiar avea simptome) ma ameninta ca daca intorc acolo imi face masina praf cu cele 2 pietroaie pe care le avea deja in mina. Argumentul lui era ca o sa calc pe un canal de gaze si o sa'l stric si casa lui o sa explodeze. Am iesit, evident, sa vad ce se intimpla si canalul ala era unul din cele mai solide pe care le'am vazut vreodata. Mi'a fost mila de el, am incercat sa fiu rational si neagresiv, i'am explicat de ce nu dau cu spatele si m'am intrebat cum o fi sa traiesti in pielea lui. Sper sa nu mi se intimple. El numai atita putea.
-stai ca omul civilizat in trafic. E nebunie, e coada lunga si faci 2 ore pe un drum pe care noaptea il faci in 15-20 de minute. Si pe linga, printre, pe deasupra si dedesubt daca s'ar putea, prin cele mai interzise de orice regulament rutier de oricind vin baietii smecheri. Blocheaza traficul, uneori omoara oameni, se ciocnesc si fac nebunia si mai mare. Si mi'e mila de ei. Nu'si dau seama ca nu cistiga mai nimic, de cele mai multe ori, ca ei insisi fac sa se adune cozile alea enorme pe care incearca sa le ocoleasca, ca nu ii admira nimeni pentru fapta lor viteaza. In cutiile lor de tabla sint anonimi. Da' ei numai atita pot.

Lista poate continua la nesfirsit, astea au fost iritarile (si motivele de mila) majore ale zilei de astazi.

Si acum inapoi la intrebarea daca ne'am obisnuit. Si la titlu. Nu reusesc sa inteleg de ce in toata nebunia asta romaneasca, cu trafic, cu oameni care zbiara, cu prostie si mitocanie nu exista mai multa violenta. Te'ai astepta sa iasa din cind in cind, destul de des, cite unul cu toporul sau pusca de vinatoare sau macar cu un par sanatos si sa faca iures in jurul lui. Cum de raminem, cu toata injuratura-sport national, suficient de stapini pe noi incit sa nu o luam razna. Lipseste ceva din clopotul lui Gauss.

Ori am atins un nivel incredibil de echilibru si civilizatie, calugari Zen, ori sintem niste oi care pasc mofluze pe unde ne mina ciobanul. Si de ce mi se pare foarte putin plauzibila prima varianta?

I wish I was there

Probabil deja devin plictisitor cu asta dar da, din nou despre Obama.

Incepind de dimineata, cind am vazut discursul de dupa victorie, mi'am tot dorit sa fi avut macar pentru citeva minute cetatenie americana. Pentru prima oara de cind am fost in America si am vazut'o la ea acasa. M'am intors atunci dezamagit si pesimist. Murea pentru mine un vis, acela ca avem spre ce sa tindem, incotro sa ne indreptam, ca avem ce sa devenim atunci cind ne vom face mari. Astazi, odata cu intelegerea a ceea ce a facut America ieri, imi dau seama ca pot visa din nou.

Poate ca sint naiv, dar interpretarea mea la ceea ce s'a petrecut acolo este, in primul rind, ca puterea nu este doar in mina unui "club select", ca in prezenta unei figuri coagulatoare un popor isi poate face auzita vocea si poate alege altfel decit ca o turma. In al doilea rind, vad in sfirsit o figura proeminenta, cel mai puternic om al planetei, care indrazneste sa vorbeasca despre un drum nou, despre o schimbare de paradigma, despre o reasezare de principii (e drept ca si Sarkozy spunea ceva similar acum putin timp dar fara o sustinere la fel de puternica).

Sperantele mele au renascut. Speranta ca omenirea inca se mai poate maturiza in anii in care eu voi mai fi inca in viata. Speranta ca Romania va invata pentru ca va avea un model solid de urmat. Speranta ca omenirea va constientiza mai repede cit este de autodistructiva. Speranta ca vor fi mai multi oameni ca mine in lume, speranta ca nu o sa ma mai simt singur.

So... welcome Obama, I wish I was there!

Why Vote for Obama?

I am looking at these elections from outside. I write from Romania and I am Romanian. I can tell you about the image America has abroad and the way your candidates look like.

I new nothing about them until 2 days ago. Since then I keep on updating myself. And I can tell you one thing. I can not see Mr. McCain doing a good job in front of Putin while I see Mr. Obama. In Mr. McCain I see the same face I am used to see in the last 20 years, the same representative of the most powerful people of America, the same false smile.

On the other hand, Mr. Obama has a sort of inflexibility, a kind of smile that gives me the feeling that he allows me to have opinions but he will call me back to facts when the time for a conclusion will come. Mr. Obama seems more interested in being truthful than in being right.

Again, I might be wrong. I am afraid I am wrong, specially now that he looks more and more like a winner. He can still be a socialist and a demagogue, as some are characterizing him in the Romanian newspapers . I would hate to find out that he is so when he will become the 44th president. But I hope he is not.

He gave me the feeling America will have a sense of direction under his presidency. And that the rest of us will follow that direction.

Read the Article at HuffingtonPost

Inca o data, somnul ratiunii naste monstri

Si iata o prima actiune cu adevarat tembela ca urmare a crizei financiare mondiale. Mai exact, a expresiei ei pe piata romaneasca.

Ma duc si eu ca omul la coltz si imi iau cartile de la Cotidianul. De saptamina asta si de saptamina trecuta pentru ca am fost cascati si am uitat pina acum. Iau frumos si ziarul, ca doar vine la pachet, si deschid la editoriale, sa vad ce mai comenteaza intelighentia. Si ce imi vad ochii? Directorul editorial al Cotidianului, domnul Doru Buscu, om serios de altfel, semneaza textul “Contract de dictator pentru Mugur Isarescu”.

Nici nu stiu de unde sa incep cu datul cu pietre (metaforic, evident). O sa fac un rezumat al editorialului mai intii. Domnul Buscu constata, cu destul de multa pertinenta zic eu, pozitia complet anapoda a clasei politice fata cu criza. Maresc salarii cind pietele cad, fac promisiuni electorale, tot tacimul care, spera ei, le’ar asigura realegerea. Cam ce spuneam si in postul anterior, dau ciocolatica moca la poporul-copil care urla ca din gura de sarpe.

Nimic scandalos pina aici.

Apoi constata, cu la fel de multa pertinenta, ca exista oameni pe care istoria nu ii prinde cu “pantalonii in vine” (citez chiar din articol). Printre ei, domnul Isarescu, Guvernatorul Bancii Nationale, figura admirabila si admirata care a facut slalom printre jaloanele tranzitiei romanesti cu mult succes si inca si mai multa eleganta. De acord si cu asta, ma aflu si eu printre admiratori.

Si acum vine bomba, domnul director editorial vine cu ideea de a’i pune in brate domnului Isarescu mandatul dictatorial. “Fa matale ce crezi de cuviinta, cit crezi de cuviinta, si scoate’ne din mocirla.”

Pai eu vad doua imense probleme aici. Si o sa incep cu cea mai grava: starea jalnica a Romaniei se datoreaza in mare parte nevoii noastre de a fi dusi de minutza. Daca te uiti la ultimii 20 de ani, inca nu am scapat de pacatoasa nevoie de figura paterna depusa post brainwash de dictatura comunista. Pe cine am ales prima oara? Pe domnul Iliescu, continuator intr’ale imaginii si posturii a vechilor paradigme. Un Tatuca mai mic dar, tocmai de aceea, mai simpatic. Cind ne’am saturat de consecintele alegerii proaste, am ales pe cine s’a nimerit sa fie impotriva. Printre ei, la un moment dat, s’a mijit si domnul Isarescu (el, e drept, nu a dat’o in bara, doar a tinut situatia sub control vreo jumatate de an pina ne’am trezit din nou la alegeri). Satui de vise intelectuale si pusi in fata alternativei nationaliste ce am votat in 2000? Tot pe Tatuca. Si cind ne’am lamurit de lamentabila reprezentatie, mai degraba de data asta, iar am ales orice era de partea ailalta, poate, poate de data asta merge. Si iar nu a mers.

Concluzia mea este ca nu stim sa promovam ceva ce ne’ar conveni cu adevarat, ceva care sa ne reprezinte. Doar alegem paternalismul sau, cind el ne este in memoria de scurta durata prea odios, pe ceilalti, oricare ar fi ei.

Ce ar face o figura de tip Dictator Luminat? Pai nu ar face decit sa ne prelungeasca fuga de decizie si responsabilitate, ne’ar lasa in obiceiul nostru bicisnic de a intinde mina la stat si la figura salvatoare. Oamneni buni, frati romani, cetateni, criza e buna, e minunata atita timp cit invatam ceva pe cont propriu iesind din ea. Si acum avem ocazia sa invatam, se apropie votul si mergem la el.

…

Acum a doua problema, capacitatea domnului Isarescu de a fi Dictator peste o natiune si nu peste o banca, fie ea si nationala. Pirdalnica de istorie ne invata ca un om nu poate conduce singur o tara. Tara nu are substraturi pur tehnocrate, cum are o banca. Acolo iti faci sau nu treaba. O tara are oameni mai buni sau mai putin buni, are mii de aspecte si de probleme la care trebuie sa se gaseasca raspuns, are emotii, orgolii, are de toate. Ca om al muncii pui masca de om al muncii si te conformezi standardelor si regulilor. Daca nu o faci, ramii somer. Ca cetatean nu pui nici o masca. Nu te poate da nimeni afara din tara. Cel mult, daca pui mina pe shotgun si tragi dupa limuzina prezidentiala, te baga la inchisoare. Ca sa conduci o turma de cetateni ai nevoie de idei, dar si de aplicanti ai ideilor, de o politie care sa aiba grija de aia care se impotrivesc (si sub orice fel de dictatura, mai ales ca cea pe care o propune domnul Buscu si nu una populista, se gasesc multi revoltati). Pentru ca Dictatura sa fie Luminata, si restul aparatului trebuie sa aiba ceva sclipiri in ochi. Ceea ce e mai greu de realizat, mai ales daca dai mina libera.

...

Dar să admitem ca o astfel de multime de oameni cu sclipiri in ochi exista, ca se poate să’i stringi si să’i convingi să treaca la treaba sub stindardul Isarescian. Pai nu e mai sigur, mai frumos, sa ii identifici in conditiile unei democratii pluripartidice, sa ii promovezi si sa ii votezi ca sa faca ce le ceri tu sa faca fara riscul derapajelor? Invatind si noi, in tot procesul asta, ca daca vrei sa obtii ceva mai bine pui mina si faci decit sa astepti sa pice.

Asa ca, domnule Buscu, la asemenea editorial nu pot raspunde decit caragialian: “Amice, esti idiot”. Nu prea ai stat sa te gindesti la motivele pentru care sintem unde sintem, pentru ca e mai usor sa dai vina pe puternicii zilei in loc sa stai putin la o zeama de analiza si sa cugeti cu lingura la gura. Sper sa fie doar un accident pentru ca am de gind sa citesc in continuare articolele matale.

Frustrarea si programul politic

Ma tot gindesc de ceva timp, acum si sub influenta lecturarii lui Umberto Eco (“Inainte ca racul”, o colectie de articole de’ale lui aparute prin ziarele italiene la care colaboreaza), la cauzele pacatoasei de crize financiare care strabate lumea in lung si’n lat in ultima vreme. Ma intereseaza mai putin care sint cauzele imediate, cum s’au lacomit bancile la imprumuturi riscante si altele asemenea. Ma intereseaza mai degraba cauzele profunde, cum s’a ajuns aici, cum de bancile/bursele isi pot manifesta atit de lejer lacomia si cum de pot visa macar la astfel de metode.

E drept ca lacomia este un dat uman si, chiar daca este declarat unul din cele 7 pacate capitale, tindem sa picam cu totii in ea intr’un fel sau altul. Dar totusi… la asemenea nivel…? Nu vreau sa ma dau profet, dar de mult imi trece prin cap ca a face bani pe seama banilor si, mai rau, pe seama unor bani care inca nu exista, nu poate duce nicaieri unde sa fie soare, pace si toata lumea multumita. E un fel de Caritas cu bataie mult mai lunga.

In toata tarasenia asta SUA pare a fi tartorul. Poate ca nu sint ei, nu am nici curiozitatea si nici resursele sa verific, dar ea pare. SUA are un program politic minunat: “we are the land of freedom”. Asta vrea sa zica: fratilor, putem fi ceea ce vrem sa fim si noi, ca stat, facem tot ce se poate ca fiecare sa devina ceea ce vrea sa fie. Sintem egali si fiecare primeste atentie egala pentru a ajunge unde vrea. Vrei imprumut? Perfect, ia imprumut. Vrei sa fii papi mult? Poftim mincare ieftina. (si tot asa, lista poate continua cu toate tarele Americii). Doar ca omul statistic, ala de la mijlocul societatii, mediu educat, mediu socializat si mediu maturizat nu stie intotdeauna ce vrea. De multe ori el vrea ceea ce i se spune ca vrea.

Si aici ajung la politica. Politicienii au programe politice. Le au pe alea de campanie electorala si le au pe alea pe care nu prea le pot afirma. Asta nu inseamna ca cele nespuse sint automat malefice, doar de nespus. Mi se pare deja evident ca politicienii sint alesi, si la noi si oriunde aiurea, pe baza de imagine electorala, mai putin dupa programe reale. Si unii au fost realesi in pofida impactului negativ al aplicarii programului politic "nespus".

Un exemplu destul de elocvent este Constitutia Uniunii Europene. Vin oamenii cu platforme electorale prin Franta, Germania, Italia si promit ca protejeaza piata muncii autohtone de imigranti, ca fac aia si ailalta, si la sfirsit ajung la masa tratativelor in Comunitate si negociaza cu restul. Si se intorc acasa cu rezultatul negocierilor si il supun la referendum popular. Pare destul de clar ca poporul nu prea vrea cum au negociat ei, ca programul lor politic de integrare europeana, ramas nespus in campanie, se cam bate cap in cap cu programul electoral (vezi brinza si palinca la romani). Cu toate astea, ei sint realesi la urmatorul vot, poate cu alte procente, dar realesi.

Concluzia mea este ca voteaza media si conduce clasa politica. Cel care voteaza vrea simplu, bun si sigur. Cel care conduce vrea mai mult, vede mai mult si intelege mai mult. Existenta platformei “ascunse” este nu doar fireasca dar si necesara (nu va ginditi prea mult la clasa politica romaneasca, e doar una de tranzitie, departe de maturitate si la ea nu prea se aplica consideratiile de aici. Nu inca.) Daca vrei sa duci media mai sus nu faci exact ce vrea ea ci faci ce crezi tu ca ii face ei mai bine, in anumite limite si in anumite conditii. Evident, exista un risc.

Si ajungem acum si la frustrare. De vreun secol si ceva, de cind psihologia a inceput sa ia avint, aflam ca mama si tata maturizarii individului, oricit de stralucit e el, este frustrarea. Prin frustrare invatam sa facem la olita, prin frustrare invatam sa mergem, prin frustrare iesim din adolescenta, prin frustrare sintem educati si tot prin frustrare crestem in cariera. Frustrarea (scuzati repetitia, este intentionata) este rea, nedorita, nashpa, si facem tot ce putem sa o inlaturam. Dar absenta ei este si mai rea. Absenta ei ne duce intr’o stare de imuabilitate perversa pentru ca nu am ajuns inca acolo unde sa ne permitem sa nu ne mai schimbam. Inca mai scuipam pe jos, inca ne mai batem cu musulmanii, inca mai parcam aiurea, inca mai furam si mai mintim. Inca multe. In forma noastra de acum absenta frustrarii duce la stare de plictiseala si nu la stare de beatitudine. Poate ca o sa vina o vreme “zen” dar ea e inca departe.

Si acum sa ne intoarcem la intrebarea initiala si la titlul postarii. Cred ca problema profunda care a dus la actuala criza este faptul ca cei care pot sa ne impinga mai departe ne imping in exact ceea ce sintem deja. Ca sintem incurajati sa baltim in loc sa curgem. Ca nu mai exista un scop unificator de energii in istoria contemporana a omenirii. Fiecare e de capul lui si i se dau toate motivele sa nu iasa din individualitatea egoista. Imi iau casa, masina, vacanta la ski si la plaja, dau copilul la facultate si ies la pensie. Exact cum au facut si ai mei si ai lor inaintea lor (repet, la noi nu prea e adevarat din cauza fracturii comuniste, dar la ei este. Si ei sint cei care au provocat criza).

Pe de alta parte, politicienii sint destul de liberi sa aiba ca si program politic “nespus” orice traznaie, atita timp cit o impacheteaza frumos electoral. Pai, daca tot e atit de facil, in loc sa ne mingiie si sa ne rasfete cu efecte catastrofale in timp, nu e mai bine, pe termen lung, sa ne tina intr’o oarecare stare de frustrare? O frustrare “democratica”, ca a unui parinte care stie ca nu e bine sa’i dai copilului ciocolata de fiecare data cind o cere pentru ca o sa devina obed, cel mai probabil, inca de pe la 12-13 ani. Si i’o da cu conditii si ca recompensa, folosindu’se de ea ca de un imbold al asumarii unor lucruri de care altfel ar fugi.

E greu de spus cum ar arata un astfel de program care sa ramina si in limitele democratiei. Nici nu ma incumet sa’l formulez. Ramine totusi, pentru mine cel putin, realitatea faptului ca poporul se comporta ca un copil care bate din picior ca vrea ciocolata si a politicienilor care trebuie sa se comporta ca niste parinti. Ramine la latitudinea lor, ca sa fur putin din lucrarea de incheiere a studiilor a sotiei mele, sa aleaga intre a fi parinti indiferenti, autoritari sau autoritativi. Si ramine la latitudinea poporului sa isi aleaga conducatori care au suficienta minte ca macar sa isi dea seama ca sint ca niste parinti.

Concluzia concluziei: Domnu’ Bush, domnu’ Sarkozy, domnu’ Basescu mai frustrati’ne din cind in cind, sa mai crestem si noi oleaca.

Pro-blogging

Acum ceva timp scriam pe blogul asta despre “blogoree” ca stare de incontinenta a opiniei, a scrisului zilnic si oarecum in absenta unei reflectii reale asupra subiectului. Mi s’a spus ulterior ca scriu totusi cam rar si m’am intrebat de ce.

Raspunsul meu initial a fost unul destul de simplist si legat tocmai de acel “post” despre blogoree. Nu scriu mai des pentru ca prefer sa scriu despre lucruri semnificative si dupa indelungi dezbateri interioare asupra subiectului. De altfel, si acest text este rezultatul unei indelungi analize.

Intr’o oarecare masura sint in continuare in aceeasi pozitie. Pentru ca ceea ce vreau sa comunic exterior in scris pretind sa aiba consistenta, sa ma exprime si sa fie inteligibil unor minti similare alei mele in privinta preocuparilor si pregatirii. Dar o astfel de pozitie este inadecvata tocmai esentei fenomenului numit blog.

Blogul are citeva caracteristici ce il delimiteaza radical de scriitura clasica in care abordarea mea era nu numai dezirabila ci chiar necesara. Blogul este, in primul rind, efemer, cotidian, la moment. In contrast cu imperativul nietzschenian, blogul este un copil al secolului sau (mai rau, al zilei sale). Se intimpla rar ca cineva sa parcurga in adincime continutul blogului cuiva, ne rezumam cel mai des la ultimele 3-4 postari. Si asta tocmai pentru ca, universal acceptat, blogul este reactia noastra la imediat. El contine ultima idee declansata de ultimul eveniment din domeniul nostru de interes. Din acest motiv, dorinta de a aprofunda problema, de a o lasa sa se decanteze, nu doar ca ucide contemporaneitatea cu evenimentul si eventuala usurinta a cititorului de a identifica declansatorul, dar si sorteste un exercitiu de aprofundare la futilitate, nu va fi, probabil, citit de nimeni dupa citeva saptamini. Exercitiul analitic nu este inutil, evident, dar nu isi are locul exprimarii intr’un spatiu al blogului ci in alta parte.

Dincolo de efemeritate, blogul are neajunsul vizibilitatii restrinse si neselectate. In general este urmarit de oameni care fie iti sint foarte apropiati si iti cunosc deja abordarea profunda asupra unei probleme, fie au alta constructie interioara care le face continutul de idei neinteresant sau de neinteles.

Probabil ca mai exista si alte argumente, la fel de valide, pentru o altfel de abordare a blogului, dar macar si acestea doua, efemeritatea si vizibilitatea restrinsa, sint suficiente pentru a justifica ceea ce, din perspectiva mea cel putin, s’ar numi o coborire a stachetei.

Bun, bun, dar daca consideri ca este o forma mai joasa, de ce sa o abordezi? De ce sa comunici intr’o cheie minora? Pentru ca blogul are avantajele sale. Pentru ca textele pot fi doar schite de idee, nu neaparat sisteme filozofice. Dincolo de scopurile lui triviale (trivial in sensul in care in matematica exista solutii triviale, adica evidente si care nu implica prea mare efort analitic) de socializare si de exhibare a unui jurnal personal (sau, ceva mai nou ca fenomen, de facut bani pe seama faptului ca ai multi cititori anonimi), blogul face parte din acel vis fondator al www, schimbul de idei. In masura in care scopul blogului nu este sa ai un public in fata caruia sa predici ci un numar cit mai mare de parteneri de discutie sau, si mai bine, un numar cit mai mare de critici, blogul se poate transforma intr’un brainstorming.
Macar si pentru atit si merita sa scrii. Ramine la latitudinea celui care scrie, mai apoi, sa decida despre ce scrie, ce fel de cititori vrea sa aiba si ce face cu comentariile lor. Daca mai adaug la asta si visul educational, adinc infipt in mintea oricarui fizician de formatie, visul de a putea oferi la un moment dat ceva semnificativ, daca nu umanitatii, macar unui grup de oameni, ceva care sa’i faca sa sara pe o orbita superioara, reticenta mea de pina acum se releva ca oarecum copilareasca si in contradictie cu ceea ce cred ca este datoria mea.

Asa ca, dragi cititori, va promit ca veti avea mai des de acum parte de schite de idei pe care sper sa le comentati cit mai virtos si mai inteligent si promit sa ma intorc la voi cu idei noi rezultate din comentariile voastre.

Mea Culpa

Sint momente in care te crezi in virful gramezii, printre cei tari, mari si norocosi. Printre cei buni care au toata autoritatea morala sa priveasca critic in jur. Sint momentele in care ai, am, nevoie de un exercitiu de umilinta.

Am descoperit, din pacate dupa ce am ranit prea mult, cit sint de absurd, cit sint de rau si arogant, cit de mult astept sa fiu aplaudat pentru lucruri pe care le fac fara sa mi se ceara.

Sper sa fiu iertat, de data asta. Si de data asta. Si ma intreb de cite ori am mai fost iertat in trecut.

Ma simt mizerabil acum, cu atit mai mizerabil cu cit stiu ca o merit, ca mi'am facut'o cu propria mina, ca am inchis ochii crezind ca ii am larg deschisi. Ma simt mizerabil si mi'e greu sa ma iert singur. Cu toate astea astept iertarea de la tine. Astept sa ma ierti tu pentru a putea sa incep sa ma iert si eu apoi.

Imi pare rau!

Blogoree

Observ pe la diversi (sigur se vor simti datori de comentarii :)) ) un excedent de nevoie de exprimare. Si daca pe vremuri profa de romana ne zicea ca "hirtia suporta orice", macar aia costa bani si ne mai oprea din avintul scriituricesc. Da' blogu' nu costa chiar nimic si chiar ca suporta orice.

Mai lasati si voi lucrurile la decantat, mai bagati si un filtru, o indoiala, o dilema. Ca sa zic asa, mai rarutz e mai dragutz.

Nu stiu ce mi'a venit, da' simteam nevoia sa comunic asta, daca o citi'o careva.

Bulevardul Kafka Nr. 21

Dacă tot le-am luat, am zis să le şi citesc. Că stau acolo, în bibliotecă, stivă, în ordine şi în culori frumoase, dar necitite. Colecţia Cotidianul... visul oricărui înrăit al lecturii low-budget. Ei bine, cartea saptămînii mele trecute a fost „Fetiţa şi ţigara”, a lui Benoît Duteurtre.

Mă uitam că Ioan T. Morar nu i-a putut scrie o cronica, cît de cît, pentru că era pro-tabagism. E nedrept, cartea asta nu este despre tutun. Ma rog, este, ca pretext. Dar e cam tembel sa o rezumi la doar atît.

Probabil că ar trebui să mă feresc de cuvinte mari, dar cartea asta mi se pare, într-o anume măsură, oglinda sfîrşitului de secol 20 civilizat. Şi, pentru că nu se putea să se oprească doar la el, şi a începutului de 21. Political correctness, reality show, mass-media presînd asupra cazurilor spectaculoase din curţile de justiţie, memoria revendicativă, agresivitatea societăţii atunci cînd vine vorba despre protejarea mediului şi a copiilor... toate sînt aici, listate, comentate şi criticate cu mult of de către un intelectual excedat de ritmul accentuat de stupidizare a occidentului.

Pe vremea cînd citeam Castelul lui Kafka aveam totuşi senzaţia că lumea pe care o descria este improbabilă, că natura umană ar trebui să fie puternic distorsionată pentru a ajunge la acea atmosferă de extremă suspiciune şi apăsare. Asta m-a salvat, oarecum, de la o vajnică depresie. Nu spun că Duteurtre este un nou Kafka. Cartea lui e mai degrabă o poveste decît un roman, un fel de anti-fabulă care, din perspectiva scriiturii, se salvează printr-un final tragic, contra curentului happyendist. Nu e scrisă de un mare scriitor, dar pune nişte mari probleme. Ceea ce scrie el este plauzibil şi îngrozitor de probabil. Şi ţi se ridică părul pe ceafă atunci cînd întîlneşti acele figuri de poliţişti, procurori şi judecători cu aer de închizitor, dispuşi la o prea rapidă uitare a prezumţiei de nevinovăţie, a nevoiei de dovezi în condamnarea cuiva, doar pentru că „copiii nu mint niciodată”.

Ma rog, pe mine m-a afectat. Şi mi-a adus aminte de cîteva teme mai vechi de meditaţie la care probabil ca voi reveni în curind, acum că au fost retrezite. Sper să o citească cît mai mulţi şi să deschidă ochii la avertismente. Poate asta o să mai oprească şi avîntul anti-tabagiştilor, să mai ramînem şi noi, fumătorii, cu un loc, două, în care să ne exercităm liniştiţi viciul ucigaş :))