luni, 16 februarie 2009

Space Beagle

Se pare ca postarea despre Darwin va trebui sa mai astepte putin, inca imi zburda multe idei contradictorii prin cap. Mai studiem, mai gindim si ne intoarcem.

Intre timp mi'am amintit si am inceput sa recitesc "The Voyage of the Space Beagle" a lui Van Vogt. Imi aduceam vag aminte, memorii care au deja aproape 20 de ani, ca mi'a placut mult si mi'am spus, daca tot am dat peste ea, sa o recitesc intr'un puseu de SF.

Ei bine, am constatat cu stupoare ca nu doar mi'a placut la vremea respectiva. Mi'am dat seama ca parte din personalitatea mea a evoluat datorita acelei carti. Mi'am dat seama ca abordarea mea profesionala este aliniata cartii asteia, ca modelele mele sint marcate de ceea ce scria Van Vogt in 1950.

Iata in mare despre ce este vorba (recomand calduros lectura, mai ales in varianta englezeasca):

1. Nexialism - stiinta imbinarii eficiente a celorlalte stiinte (ma rog, mai exista si alte substraturi ale nexialismului, de tipul tehnicilor de invatare sub hipnoza, dar ele mi se par subsidiare in cadrul discutiei de fata). Cei care ma cunosc si mi'au auzit opiniile de'a lungul timpului stiu ca sint foarte nemultumit de deficienta comunicarii interdisciplinare, ca stiintele "umane" nu se uita mai des peste gardul stiintelor "naturii" pentru a'i imprumuta din metode si invers (ex: o discutie lunga ar fi despre absenta oricarei structurari eficiente in cazul psihologiei care foloseste mai degraba aparatul speculativ/descriptiv/metaforic al filozofiei). In egala masura sint nemultumit de faptul ca eforturile/experimentele dintr'un domeniu al stiintei sint prea putin corelate cu rezultatele din alte stiinte.
2. Modelul liderului - cartea propune un model de lider "eficient" la care ader de multi ani (si nu stiam de unde vine pina mai ieri cind am reluat lectura). Este vorba despre liderul care nu vrea sa fie conducator (o idee similara am gasit la Frank Herbert in "Dune" in filozofia politica a Bene Gesseritului). Acel tip de lider care intervine eficient, doar cind este nevoie, care nu isi promoveaza persoana in scopul de a accede in ierarhie ci cel mult pentru a capata o pozitie de eficienta sporita la o eventuala interventie viitoare. Liderul care isi bazeaza deciziile pe cunostintele specializate ale celor din jur (fara a fi el insusi specializat), facind totusi alegerea finala pe principii care depasesc planul specializarilor individuale. Mai mult, liderul care in momentul deciziei finale are incredere totala in propria capacitate de reactie (pentru ca a experimentat'o si isi cunoaste superioritatea din acest punct de vedere in fata oricarui alt participant la actul decizional, nu pentru ca s'ar considera el principial superior).
3. Metoda de abordare a unei probleme - un alt lung sir de discutii pe care le'am purtat cu cei apropiati se refera la ineficienta "scenaritei". Parerea mea este ca oamenii isi pierd prea mult vremea cu OZNurile, cu extraterestrii, cu ce va fi cind se va intimpla nu stiu ce, cu efectul legalizarii homosexualitatii, cu existenta mai multor dimensiuni sau simturi decit cele pe care le cunoastem acum, cu toate problemele astea care reclama o proiectie intr'un timp si un spatiu care ne sint complet inaccesibile. Explicatia mea? Pai, in primul rind, consumam energie in gol. Dar, mai important, pe linga energia consumata inutil, prin astfel de exercitii de imaginatie ne pre-formatam raspunsul la o situatie despre care nu avem nici o data. Si daca vom ajunge vreodata in situatia respectiva, in loc sa'i raspundem adecvat ii vom raspunde in conformitate cu proiectia noastra cea veche. Si cam asta face personajul lui Van Vogt, ramine neutru la speculatii anterioare fenomenului si raspunde curat la stimuli atunci cind ei apar. In plus, am constatat ca am imprumutat de la el si metodica in sine: orice problema are o cauza eficienta, daca ai gasit cauza eficienta si o interoghezi corect ai toate sansele sa rezolvi si problema. Asta in contradictie cu abordarea clasica in care ori se incearca inghesuirea problemei intr'unul din cazurile cu rezolvare cunoscuta, ori, si mai rau, se interogheaza cauze minore sau chiar efectele.
Una peste alta, m'a bucurat sa descopar ceea ce a facut o parte din mine sa fie ceea ce este. Si o recomand si altora pentru ca am sentimentul ca m'a facut mult mai bun decit as fi fost fara ea.

4 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  2. Tocmai caut cartea lui Van Vogt, promit sa revin cu un comentariu mai zemos dupa ce o citesc.

    RăspundețiȘtergere
  3. Am citit Space Beagle zilele trecute, in egleza chiar.
    Trebuie sa-ti marturisesc ca nu m-a impresionat foarte tare.
    Eu cred ca nexialismul nu este posibil in realitate, cel putin nu la performantele lui Grosvenor. Ca sa poti aplica tehnologii de ultima ora dintr-un anume domeniu, trebuie fie sa muncesti in domeniul respectiv, fie sa te pasioneze foarte tare -- in esenta, trebuie sa aloci acelui domeniu o parte importanta din timpul tau. Asta poti sa faci cu unul, maxim 2 domenii.
    De exemplu, poti sa fi programator bun si sa ai hobby psihologia -- dar deja nu mai poti sa excelezi si in microbiologie, si in genetica, si in economie. Efectiv nu-ti ajung 24h/zi ca sa cunosti [bine] toate astea.

    O sa zici ca "nu trebuie sa fii expert in toate domeniile, ci doar sa ai cunostinte medii". Daca Grosvenor ar fi avut doar cunostinte medii despre psiho/hipnoza, sau despre geologie, sau sociologie, n-ar fi reusit sa manipuleze atat de bine pe chimistii ce i-au invadat laboratorul (chiar el spunea, ca dispozitivele pe care le-a implantat in urechile acestora sunt inca experimentale), si n-ar fi reusit sa creeze si sa controleze criza politica din ultima parte a cartii, cand se lupta cu entitatea-pulbere.

    Pe de alta parte, eu as interpreta cartea astfel: nexialismul este un fel de "cultura generala" dusa la extrem, sau un fel de "echilibru" extrem al cunostintelor si experientei.
    Pe de alta parte, exact lucrul asta il face creierul uman in timpul copilariei. Preia imens de multe informatii din mediul inconjurator si invata din ele, nu intotdeauna ce ar vrea parintii, insa intotdeauna ce e avantajos pentru el. Iar in faza maturitatii, miriadele de informatii si experiente stocate in inconstient influenteaza foarte mult comportamentul individului.
    Eu as privi dezvoltarea umana ca pe un fel de nexialism, al carui scop suprem este supravietuirea si reproducerea :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Flo, functia integratoare pe care o asmilezi tu "nexialismului" face intr'adevar ceea ce spui. Space Beagle merge putin mai departe, este o meditatie asupra beneficiilor abordarii acestei functii integrative intr'un mod cultivat si constient.

    Omul evolueaza, dupa cum spuneai, in scopul realizarii celor 2 deziderate: supravietuirea si reproducerea. Dar, daca te uiti putin mai atent la ele, doar primul necesita o evolutie, cel de'al doilea vine oarecum de la sine, eventual trebuie sa'ti cumperi mobil si X5 daca nu iese altfel.

    Primul deziderat, supravietuirea, este, de fapt, fuga de durere. Dar atita timp cit acest deziderat este urmarit exclusiv inconstient, dupa cum bate valul, sau daca e constient se bazeaza pe informatii sarace si insuficient prelucrate, fuga de durere duce doar pina acolo, la eliminarea momentana a durerii. De cele mai multe ori asta nu inseamna nici o evolutie, doar o topaiala din situatie in situatie.

    Si revin, prefer sa citesc Space Beagle in aceasta cheie. Prefer sa o citesc ca pe o meditatie asupra naturii umane si asupra citorva "impasuri" pe care le vede autorul in evolutia ei, cu o potentiala solutie printre rinduri.

    Si... daca vrei sa cauti neveridicul in Space Beagle, de ce iti pierzi timpul spunind ca nu ar avea timp si resurse pentru a face ceea ce se povesteste acolo? E suficient sa spui ca respectivele fiinte cu care se lupta el sint absurde. Nu e nimic mai absurd in literatura decit ele.

    Din fericire, nu despre asta este vorba in carte.

    RăspundețiȘtergere