Vorbeam intr'o postare trecuta despre lehamite in ceea ce priveste viata politica romaneasca. Iar in comentariile prilejuite de acea postare argumentam alegerea mea de a nu ma duce la vot. Argumentele ramin si acum in picioare.
Cu toate astea, articolul domnului Plesu despre obligativitatea votului (Dilema Veche Nr. 278) m'a facut sa'mi reanalizez pozitia.
Voi pleca de la doua dintre comentariile la acel articol din Dilema. Unul dintre comentatori, incercind sa justifice avantajele mersului la vot, vine cu o comparatie interesanta: "ce ati face daca s'ar vota ce muzica se va asculta in urmatorii 4 ani in Romania? Ati lasa pe altcineva sa decida?". Raspunsul, in spiritul acelei comparatii, vine din partea unui alt comentator "In mod normal, nu. Dar daca as avea de ales intre Guta, Salam si Vijelie, as alege sa stau acasa" (citatele sint partiale). Eu as completa si cu "mi'as pune castile pe urechi si as da drumul la un Pink Floyd cum am facut si pina astazi".
Obligativitatea votului, asa cum o argumenteaza domnul Plesu, sufera de o mica hiba. Vrea sa reglementeze atitudinea electoratului fata de actul electoral dar pleaca de la premiza ca acesta are de unde sa aleaga. Cumva, se salveaza propunind votul nul (nestampilat sau stampilat in mai multe locuri) ca modalitate de protest. Dar neprezentarea de ce nu este modalitate de protest? Conteaza atit de mult cunoasterea exacta a motivelor de neprezentare? E vreo diferenta intre lehamite, lene, indiferenta sau dezacordul total cu cei propusi atunci cind ele se aplica procesului electoral? Eu cred ca nu. O parte a electoratului nu este reprezentata. A te ridica de pe scaun pentru a vota, dupa mine, are pe post de conditie necesara faptul de a te simti reprezentat. Asta in cazul in care esti un alegator constient. La inconstienti si manipulati nu ma bag, nu cunosc. Iar refuzul de a merge la cabina este, pentru mine, un mesaj la fel de clar ca oricare altul.
Domnul Plesu vine, totusi, cu citeva argumente care, dupa cum spuneam, m'au facut sa revizitez problema. Cel mai important este acela al echilibrului care trebuie pastrat intre drepturi si responsabilitati, cu evidentierea dezastrului pe care il reprezinta democratia interpretata ca patrie a facultativului.
Directiile in care am fost impins de acest argument sint multe. Ar fi, in primul rind, faptul ca lumea occidentala, asa cum o stim noi, este rezultatul direct al implicarii civice si asumarii responsabilitatii sociale. Lumea ar fi fost altfel fara Galilei care nu doar ca a inteles el niste lucruri, mai mult sau mai putin adinci, despre universul cunoscut dar a tinut sa le afle si ceilalti, cu riscul de a'si pierde viata din cauza asta. Exemple similare sint multe, ideea este ca, dincolo de actele firesti si necesare ale fiecaruia din noi (acte "a face pentru a primi" in esenta, de tip munca pentru bani) lumea occidentala a evoluat (in sensul in care noi intelegem evolutia) pentru ca un numar suficient de mare de persoane a depasit pragul lui "suficient si necesar", a facut ceva pentru care nu a primit ceva in schimb. S'a "sacrificat". In consecinta, poate fi privit votul obligatoriu ca un indemn la "sacrificiul" necesar pentru a evolua si noi putin?
Un alt subiect revizitat a fost acela al candidatilor in alegeri. Sistemul actual, oricit de uninominal ar fi uninominalul, ridica problema calitatii candidatilor. Calitate pe care o deplingeam si care ma face pe mine sa nu ma duc la vot. Partidele, ca orice organism viu, sint structuri cu inertie mare. Viata politica luata ca un intreg are o inertie si mai mare. E usor sa ma intreb de ce nu se ridica tineri integri si interesanti politic din esaloanele inferioare ale partidelor existente, sa preia ei conducerea, sa candideze ei? Sau de ce nu apar partide noi? Dar este la fel de usor sa raspund ca mecanismele succesului electoral sint de asa natura incit, in vremuri normale, idei normale nu se pot impune peste noapte. Aproape poti spune ca schimbarea trebuie sa ia mult timp (poate oare un partid normal sa repete succesul Partidului National Socialist al lui Hitler? si ar fi de dorit sa'l poata repeta?) Iar faptul ca nu se pot impune peste noapte duce la dilutie, la amestecare, la pierderea entuziasmului initial. Lucru ce conduce, la rindul sau, la absenta unei alternative covirsitor diferite in spatiul politic. Spatiul politic este relativ uniform si este firesc sa fie asa.
Cineva, dintre comentatorii domnului Plesu, vedea o rezolvare a acestei probleme in infiintarea unui juriu care sa cerceteze competenta oamenilor politici si acestia sa ajunga sa ocupe functii doar pe baza acestor evaluari, nu prin vot. Bine bine, si cine pazeste si alege juriul? Batrinii satului? Si daca sint cumparati sau senilizati? Profesorii universitari sau filozofii? Daca sint prea idealisti si nu vad problemele reale? Astfel de sisteme s'au tot imaginat, de la ginditorii antici la scriitorii moderni de SF. Concluzia, pina acum, a fost ca tot democratia electorala e raul cel mai mic.
Bine, bine, da' cum ramine cu votul obligatoriu al lui Plesu? Pai... nu stiu. Eu nu cred in el. Nu cred ca putem forta pe cineva sa'si exercite un drept si nici nu cred ca rezultatul ar fi mai bun sau mai relevant daca am avea prezenta de 90% in loc de 30%. Problema nu consta in absenta actiunii electorale ci, dupa mine, in absenta acelei mici marje de "sacrificiu" de care vorbeam mai devreme. Iar pentru a obtine voluntariatul necesar e nevoie de educatie si rabdare. Si sa ne mai dea domnul Brucan o invoire de inca 20 de ani de la intilnirea cu Europa Democratica.
Cu toate astea, articolul domnului Plesu despre obligativitatea votului (Dilema Veche Nr. 278) m'a facut sa'mi reanalizez pozitia.
Voi pleca de la doua dintre comentariile la acel articol din Dilema. Unul dintre comentatori, incercind sa justifice avantajele mersului la vot, vine cu o comparatie interesanta: "ce ati face daca s'ar vota ce muzica se va asculta in urmatorii 4 ani in Romania? Ati lasa pe altcineva sa decida?". Raspunsul, in spiritul acelei comparatii, vine din partea unui alt comentator "In mod normal, nu. Dar daca as avea de ales intre Guta, Salam si Vijelie, as alege sa stau acasa" (citatele sint partiale). Eu as completa si cu "mi'as pune castile pe urechi si as da drumul la un Pink Floyd cum am facut si pina astazi".
Obligativitatea votului, asa cum o argumenteaza domnul Plesu, sufera de o mica hiba. Vrea sa reglementeze atitudinea electoratului fata de actul electoral dar pleaca de la premiza ca acesta are de unde sa aleaga. Cumva, se salveaza propunind votul nul (nestampilat sau stampilat in mai multe locuri) ca modalitate de protest. Dar neprezentarea de ce nu este modalitate de protest? Conteaza atit de mult cunoasterea exacta a motivelor de neprezentare? E vreo diferenta intre lehamite, lene, indiferenta sau dezacordul total cu cei propusi atunci cind ele se aplica procesului electoral? Eu cred ca nu. O parte a electoratului nu este reprezentata. A te ridica de pe scaun pentru a vota, dupa mine, are pe post de conditie necesara faptul de a te simti reprezentat. Asta in cazul in care esti un alegator constient. La inconstienti si manipulati nu ma bag, nu cunosc. Iar refuzul de a merge la cabina este, pentru mine, un mesaj la fel de clar ca oricare altul.
Domnul Plesu vine, totusi, cu citeva argumente care, dupa cum spuneam, m'au facut sa revizitez problema. Cel mai important este acela al echilibrului care trebuie pastrat intre drepturi si responsabilitati, cu evidentierea dezastrului pe care il reprezinta democratia interpretata ca patrie a facultativului.
Directiile in care am fost impins de acest argument sint multe. Ar fi, in primul rind, faptul ca lumea occidentala, asa cum o stim noi, este rezultatul direct al implicarii civice si asumarii responsabilitatii sociale. Lumea ar fi fost altfel fara Galilei care nu doar ca a inteles el niste lucruri, mai mult sau mai putin adinci, despre universul cunoscut dar a tinut sa le afle si ceilalti, cu riscul de a'si pierde viata din cauza asta. Exemple similare sint multe, ideea este ca, dincolo de actele firesti si necesare ale fiecaruia din noi (acte "a face pentru a primi" in esenta, de tip munca pentru bani) lumea occidentala a evoluat (in sensul in care noi intelegem evolutia) pentru ca un numar suficient de mare de persoane a depasit pragul lui "suficient si necesar", a facut ceva pentru care nu a primit ceva in schimb. S'a "sacrificat". In consecinta, poate fi privit votul obligatoriu ca un indemn la "sacrificiul" necesar pentru a evolua si noi putin?
Un alt subiect revizitat a fost acela al candidatilor in alegeri. Sistemul actual, oricit de uninominal ar fi uninominalul, ridica problema calitatii candidatilor. Calitate pe care o deplingeam si care ma face pe mine sa nu ma duc la vot. Partidele, ca orice organism viu, sint structuri cu inertie mare. Viata politica luata ca un intreg are o inertie si mai mare. E usor sa ma intreb de ce nu se ridica tineri integri si interesanti politic din esaloanele inferioare ale partidelor existente, sa preia ei conducerea, sa candideze ei? Sau de ce nu apar partide noi? Dar este la fel de usor sa raspund ca mecanismele succesului electoral sint de asa natura incit, in vremuri normale, idei normale nu se pot impune peste noapte. Aproape poti spune ca schimbarea trebuie sa ia mult timp (poate oare un partid normal sa repete succesul Partidului National Socialist al lui Hitler? si ar fi de dorit sa'l poata repeta?) Iar faptul ca nu se pot impune peste noapte duce la dilutie, la amestecare, la pierderea entuziasmului initial. Lucru ce conduce, la rindul sau, la absenta unei alternative covirsitor diferite in spatiul politic. Spatiul politic este relativ uniform si este firesc sa fie asa.
Cineva, dintre comentatorii domnului Plesu, vedea o rezolvare a acestei probleme in infiintarea unui juriu care sa cerceteze competenta oamenilor politici si acestia sa ajunga sa ocupe functii doar pe baza acestor evaluari, nu prin vot. Bine bine, si cine pazeste si alege juriul? Batrinii satului? Si daca sint cumparati sau senilizati? Profesorii universitari sau filozofii? Daca sint prea idealisti si nu vad problemele reale? Astfel de sisteme s'au tot imaginat, de la ginditorii antici la scriitorii moderni de SF. Concluzia, pina acum, a fost ca tot democratia electorala e raul cel mai mic.
Bine, bine, da' cum ramine cu votul obligatoriu al lui Plesu? Pai... nu stiu. Eu nu cred in el. Nu cred ca putem forta pe cineva sa'si exercite un drept si nici nu cred ca rezultatul ar fi mai bun sau mai relevant daca am avea prezenta de 90% in loc de 30%. Problema nu consta in absenta actiunii electorale ci, dupa mine, in absenta acelei mici marje de "sacrificiu" de care vorbeam mai devreme. Iar pentru a obtine voluntariatul necesar e nevoie de educatie si rabdare. Si sa ne mai dea domnul Brucan o invoire de inca 20 de ani de la intilnirea cu Europa Democratica.