Inca o data, somnul ratiunii naste monstri

Si iata o prima actiune cu adevarat tembela ca urmare a crizei financiare mondiale. Mai exact, a expresiei ei pe piata romaneasca.

Ma duc si eu ca omul la coltz si imi iau cartile de la Cotidianul. De saptamina asta si de saptamina trecuta pentru ca am fost cascati si am uitat pina acum. Iau frumos si ziarul, ca doar vine la pachet, si deschid la editoriale, sa vad ce mai comenteaza intelighentia. Si ce imi vad ochii? Directorul editorial al Cotidianului, domnul Doru Buscu, om serios de altfel, semneaza textul “Contract de dictator pentru Mugur Isarescu”.

Nici nu stiu de unde sa incep cu datul cu pietre (metaforic, evident). O sa fac un rezumat al editorialului mai intii. Domnul Buscu constata, cu destul de multa pertinenta zic eu, pozitia complet anapoda a clasei politice fata cu criza. Maresc salarii cind pietele cad, fac promisiuni electorale, tot tacimul care, spera ei, le’ar asigura realegerea. Cam ce spuneam si in postul anterior, dau ciocolatica moca la poporul-copil care urla ca din gura de sarpe.

Nimic scandalos pina aici.

Apoi constata, cu la fel de multa pertinenta, ca exista oameni pe care istoria nu ii prinde cu “pantalonii in vine” (citez chiar din articol). Printre ei, domnul Isarescu, Guvernatorul Bancii Nationale, figura admirabila si admirata care a facut slalom printre jaloanele tranzitiei romanesti cu mult succes si inca si mai multa eleganta. De acord si cu asta, ma aflu si eu printre admiratori.

Si acum vine bomba, domnul director editorial vine cu ideea de a’i pune in brate domnului Isarescu mandatul dictatorial. “Fa matale ce crezi de cuviinta, cit crezi de cuviinta, si scoate’ne din mocirla.”

Pai eu vad doua imense probleme aici. Si o sa incep cu cea mai grava: starea jalnica a Romaniei se datoreaza in mare parte nevoii noastre de a fi dusi de minutza. Daca te uiti la ultimii 20 de ani, inca nu am scapat de pacatoasa nevoie de figura paterna depusa post brainwash de dictatura comunista. Pe cine am ales prima oara? Pe domnul Iliescu, continuator intr’ale imaginii si posturii a vechilor paradigme. Un Tatuca mai mic dar, tocmai de aceea, mai simpatic. Cind ne’am saturat de consecintele alegerii proaste, am ales pe cine s’a nimerit sa fie impotriva. Printre ei, la un moment dat, s’a mijit si domnul Isarescu (el, e drept, nu a dat’o in bara, doar a tinut situatia sub control vreo jumatate de an pina ne’am trezit din nou la alegeri). Satui de vise intelectuale si pusi in fata alternativei nationaliste ce am votat in 2000? Tot pe Tatuca. Si cind ne’am lamurit de lamentabila reprezentatie, mai degraba de data asta, iar am ales orice era de partea ailalta, poate, poate de data asta merge. Si iar nu a mers.

Concluzia mea este ca nu stim sa promovam ceva ce ne’ar conveni cu adevarat, ceva care sa ne reprezinte. Doar alegem paternalismul sau, cind el ne este in memoria de scurta durata prea odios, pe ceilalti, oricare ar fi ei.

Ce ar face o figura de tip Dictator Luminat? Pai nu ar face decit sa ne prelungeasca fuga de decizie si responsabilitate, ne’ar lasa in obiceiul nostru bicisnic de a intinde mina la stat si la figura salvatoare. Oamneni buni, frati romani, cetateni, criza e buna, e minunata atita timp cit invatam ceva pe cont propriu iesind din ea. Si acum avem ocazia sa invatam, se apropie votul si mergem la el.

…

Acum a doua problema, capacitatea domnului Isarescu de a fi Dictator peste o natiune si nu peste o banca, fie ea si nationala. Pirdalnica de istorie ne invata ca un om nu poate conduce singur o tara. Tara nu are substraturi pur tehnocrate, cum are o banca. Acolo iti faci sau nu treaba. O tara are oameni mai buni sau mai putin buni, are mii de aspecte si de probleme la care trebuie sa se gaseasca raspuns, are emotii, orgolii, are de toate. Ca om al muncii pui masca de om al muncii si te conformezi standardelor si regulilor. Daca nu o faci, ramii somer. Ca cetatean nu pui nici o masca. Nu te poate da nimeni afara din tara. Cel mult, daca pui mina pe shotgun si tragi dupa limuzina prezidentiala, te baga la inchisoare. Ca sa conduci o turma de cetateni ai nevoie de idei, dar si de aplicanti ai ideilor, de o politie care sa aiba grija de aia care se impotrivesc (si sub orice fel de dictatura, mai ales ca cea pe care o propune domnul Buscu si nu una populista, se gasesc multi revoltati). Pentru ca Dictatura sa fie Luminata, si restul aparatului trebuie sa aiba ceva sclipiri in ochi. Ceea ce e mai greu de realizat, mai ales daca dai mina libera.

...

Dar să admitem ca o astfel de multime de oameni cu sclipiri in ochi exista, ca se poate să’i stringi si să’i convingi să treaca la treaba sub stindardul Isarescian. Pai nu e mai sigur, mai frumos, sa ii identifici in conditiile unei democratii pluripartidice, sa ii promovezi si sa ii votezi ca sa faca ce le ceri tu sa faca fara riscul derapajelor? Invatind si noi, in tot procesul asta, ca daca vrei sa obtii ceva mai bine pui mina si faci decit sa astepti sa pice.

Asa ca, domnule Buscu, la asemenea editorial nu pot raspunde decit caragialian: “Amice, esti idiot”. Nu prea ai stat sa te gindesti la motivele pentru care sintem unde sintem, pentru ca e mai usor sa dai vina pe puternicii zilei in loc sa stai putin la o zeama de analiza si sa cugeti cu lingura la gura. Sper sa fie doar un accident pentru ca am de gind sa citesc in continuare articolele matale.

Frustrarea si programul politic

Ma tot gindesc de ceva timp, acum si sub influenta lecturarii lui Umberto Eco (“Inainte ca racul”, o colectie de articole de’ale lui aparute prin ziarele italiene la care colaboreaza), la cauzele pacatoasei de crize financiare care strabate lumea in lung si’n lat in ultima vreme. Ma intereseaza mai putin care sint cauzele imediate, cum s’au lacomit bancile la imprumuturi riscante si altele asemenea. Ma intereseaza mai degraba cauzele profunde, cum s’a ajuns aici, cum de bancile/bursele isi pot manifesta atit de lejer lacomia si cum de pot visa macar la astfel de metode.

E drept ca lacomia este un dat uman si, chiar daca este declarat unul din cele 7 pacate capitale, tindem sa picam cu totii in ea intr’un fel sau altul. Dar totusi… la asemenea nivel…? Nu vreau sa ma dau profet, dar de mult imi trece prin cap ca a face bani pe seama banilor si, mai rau, pe seama unor bani care inca nu exista, nu poate duce nicaieri unde sa fie soare, pace si toata lumea multumita. E un fel de Caritas cu bataie mult mai lunga.

In toata tarasenia asta SUA pare a fi tartorul. Poate ca nu sint ei, nu am nici curiozitatea si nici resursele sa verific, dar ea pare. SUA are un program politic minunat: “we are the land of freedom”. Asta vrea sa zica: fratilor, putem fi ceea ce vrem sa fim si noi, ca stat, facem tot ce se poate ca fiecare sa devina ceea ce vrea sa fie. Sintem egali si fiecare primeste atentie egala pentru a ajunge unde vrea. Vrei imprumut? Perfect, ia imprumut. Vrei sa fii papi mult? Poftim mincare ieftina. (si tot asa, lista poate continua cu toate tarele Americii). Doar ca omul statistic, ala de la mijlocul societatii, mediu educat, mediu socializat si mediu maturizat nu stie intotdeauna ce vrea. De multe ori el vrea ceea ce i se spune ca vrea.

Si aici ajung la politica. Politicienii au programe politice. Le au pe alea de campanie electorala si le au pe alea pe care nu prea le pot afirma. Asta nu inseamna ca cele nespuse sint automat malefice, doar de nespus. Mi se pare deja evident ca politicienii sint alesi, si la noi si oriunde aiurea, pe baza de imagine electorala, mai putin dupa programe reale. Si unii au fost realesi in pofida impactului negativ al aplicarii programului politic "nespus".

Un exemplu destul de elocvent este Constitutia Uniunii Europene. Vin oamenii cu platforme electorale prin Franta, Germania, Italia si promit ca protejeaza piata muncii autohtone de imigranti, ca fac aia si ailalta, si la sfirsit ajung la masa tratativelor in Comunitate si negociaza cu restul. Si se intorc acasa cu rezultatul negocierilor si il supun la referendum popular. Pare destul de clar ca poporul nu prea vrea cum au negociat ei, ca programul lor politic de integrare europeana, ramas nespus in campanie, se cam bate cap in cap cu programul electoral (vezi brinza si palinca la romani). Cu toate astea, ei sint realesi la urmatorul vot, poate cu alte procente, dar realesi.

Concluzia mea este ca voteaza media si conduce clasa politica. Cel care voteaza vrea simplu, bun si sigur. Cel care conduce vrea mai mult, vede mai mult si intelege mai mult. Existenta platformei “ascunse” este nu doar fireasca dar si necesara (nu va ginditi prea mult la clasa politica romaneasca, e doar una de tranzitie, departe de maturitate si la ea nu prea se aplica consideratiile de aici. Nu inca.) Daca vrei sa duci media mai sus nu faci exact ce vrea ea ci faci ce crezi tu ca ii face ei mai bine, in anumite limite si in anumite conditii. Evident, exista un risc.

Si ajungem acum si la frustrare. De vreun secol si ceva, de cind psihologia a inceput sa ia avint, aflam ca mama si tata maturizarii individului, oricit de stralucit e el, este frustrarea. Prin frustrare invatam sa facem la olita, prin frustrare invatam sa mergem, prin frustrare iesim din adolescenta, prin frustrare sintem educati si tot prin frustrare crestem in cariera. Frustrarea (scuzati repetitia, este intentionata) este rea, nedorita, nashpa, si facem tot ce putem sa o inlaturam. Dar absenta ei este si mai rea. Absenta ei ne duce intr’o stare de imuabilitate perversa pentru ca nu am ajuns inca acolo unde sa ne permitem sa nu ne mai schimbam. Inca mai scuipam pe jos, inca ne mai batem cu musulmanii, inca mai parcam aiurea, inca mai furam si mai mintim. Inca multe. In forma noastra de acum absenta frustrarii duce la stare de plictiseala si nu la stare de beatitudine. Poate ca o sa vina o vreme “zen” dar ea e inca departe.

Si acum sa ne intoarcem la intrebarea initiala si la titlul postarii. Cred ca problema profunda care a dus la actuala criza este faptul ca cei care pot sa ne impinga mai departe ne imping in exact ceea ce sintem deja. Ca sintem incurajati sa baltim in loc sa curgem. Ca nu mai exista un scop unificator de energii in istoria contemporana a omenirii. Fiecare e de capul lui si i se dau toate motivele sa nu iasa din individualitatea egoista. Imi iau casa, masina, vacanta la ski si la plaja, dau copilul la facultate si ies la pensie. Exact cum au facut si ai mei si ai lor inaintea lor (repet, la noi nu prea e adevarat din cauza fracturii comuniste, dar la ei este. Si ei sint cei care au provocat criza).

Pe de alta parte, politicienii sint destul de liberi sa aiba ca si program politic “nespus” orice traznaie, atita timp cit o impacheteaza frumos electoral. Pai, daca tot e atit de facil, in loc sa ne mingiie si sa ne rasfete cu efecte catastrofale in timp, nu e mai bine, pe termen lung, sa ne tina intr’o oarecare stare de frustrare? O frustrare “democratica”, ca a unui parinte care stie ca nu e bine sa’i dai copilului ciocolata de fiecare data cind o cere pentru ca o sa devina obed, cel mai probabil, inca de pe la 12-13 ani. Si i’o da cu conditii si ca recompensa, folosindu’se de ea ca de un imbold al asumarii unor lucruri de care altfel ar fugi.

E greu de spus cum ar arata un astfel de program care sa ramina si in limitele democratiei. Nici nu ma incumet sa’l formulez. Ramine totusi, pentru mine cel putin, realitatea faptului ca poporul se comporta ca un copil care bate din picior ca vrea ciocolata si a politicienilor care trebuie sa se comporta ca niste parinti. Ramine la latitudinea lor, ca sa fur putin din lucrarea de incheiere a studiilor a sotiei mele, sa aleaga intre a fi parinti indiferenti, autoritari sau autoritativi. Si ramine la latitudinea poporului sa isi aleaga conducatori care au suficienta minte ca macar sa isi dea seama ca sint ca niste parinti.

Concluzia concluziei: Domnu’ Bush, domnu’ Sarkozy, domnu’ Basescu mai frustrati’ne din cind in cind, sa mai crestem si noi oleaca.

Pro-blogging

Acum ceva timp scriam pe blogul asta despre “blogoree” ca stare de incontinenta a opiniei, a scrisului zilnic si oarecum in absenta unei reflectii reale asupra subiectului. Mi s’a spus ulterior ca scriu totusi cam rar si m’am intrebat de ce.

Raspunsul meu initial a fost unul destul de simplist si legat tocmai de acel “post” despre blogoree. Nu scriu mai des pentru ca prefer sa scriu despre lucruri semnificative si dupa indelungi dezbateri interioare asupra subiectului. De altfel, si acest text este rezultatul unei indelungi analize.

Intr’o oarecare masura sint in continuare in aceeasi pozitie. Pentru ca ceea ce vreau sa comunic exterior in scris pretind sa aiba consistenta, sa ma exprime si sa fie inteligibil unor minti similare alei mele in privinta preocuparilor si pregatirii. Dar o astfel de pozitie este inadecvata tocmai esentei fenomenului numit blog.

Blogul are citeva caracteristici ce il delimiteaza radical de scriitura clasica in care abordarea mea era nu numai dezirabila ci chiar necesara. Blogul este, in primul rind, efemer, cotidian, la moment. In contrast cu imperativul nietzschenian, blogul este un copil al secolului sau (mai rau, al zilei sale). Se intimpla rar ca cineva sa parcurga in adincime continutul blogului cuiva, ne rezumam cel mai des la ultimele 3-4 postari. Si asta tocmai pentru ca, universal acceptat, blogul este reactia noastra la imediat. El contine ultima idee declansata de ultimul eveniment din domeniul nostru de interes. Din acest motiv, dorinta de a aprofunda problema, de a o lasa sa se decanteze, nu doar ca ucide contemporaneitatea cu evenimentul si eventuala usurinta a cititorului de a identifica declansatorul, dar si sorteste un exercitiu de aprofundare la futilitate, nu va fi, probabil, citit de nimeni dupa citeva saptamini. Exercitiul analitic nu este inutil, evident, dar nu isi are locul exprimarii intr’un spatiu al blogului ci in alta parte.

Dincolo de efemeritate, blogul are neajunsul vizibilitatii restrinse si neselectate. In general este urmarit de oameni care fie iti sint foarte apropiati si iti cunosc deja abordarea profunda asupra unei probleme, fie au alta constructie interioara care le face continutul de idei neinteresant sau de neinteles.

Probabil ca mai exista si alte argumente, la fel de valide, pentru o altfel de abordare a blogului, dar macar si acestea doua, efemeritatea si vizibilitatea restrinsa, sint suficiente pentru a justifica ceea ce, din perspectiva mea cel putin, s’ar numi o coborire a stachetei.

Bun, bun, dar daca consideri ca este o forma mai joasa, de ce sa o abordezi? De ce sa comunici intr’o cheie minora? Pentru ca blogul are avantajele sale. Pentru ca textele pot fi doar schite de idee, nu neaparat sisteme filozofice. Dincolo de scopurile lui triviale (trivial in sensul in care in matematica exista solutii triviale, adica evidente si care nu implica prea mare efort analitic) de socializare si de exhibare a unui jurnal personal (sau, ceva mai nou ca fenomen, de facut bani pe seama faptului ca ai multi cititori anonimi), blogul face parte din acel vis fondator al www, schimbul de idei. In masura in care scopul blogului nu este sa ai un public in fata caruia sa predici ci un numar cit mai mare de parteneri de discutie sau, si mai bine, un numar cit mai mare de critici, blogul se poate transforma intr’un brainstorming.
Macar si pentru atit si merita sa scrii. Ramine la latitudinea celui care scrie, mai apoi, sa decida despre ce scrie, ce fel de cititori vrea sa aiba si ce face cu comentariile lor. Daca mai adaug la asta si visul educational, adinc infipt in mintea oricarui fizician de formatie, visul de a putea oferi la un moment dat ceva semnificativ, daca nu umanitatii, macar unui grup de oameni, ceva care sa’i faca sa sara pe o orbita superioara, reticenta mea de pina acum se releva ca oarecum copilareasca si in contradictie cu ceea ce cred ca este datoria mea.

Asa ca, dragi cititori, va promit ca veti avea mai des de acum parte de schite de idei pe care sper sa le comentati cit mai virtos si mai inteligent si promit sa ma intorc la voi cu idei noi rezultate din comentariile voastre.