On the road again

Inca o plecare, o ruta noua: Bucuresti-Istanbul-Cairo. Hehe, in seara asta vor fi doua premiere, una importanta, alta marunta, contextuala, dar premiera si ea. Voi dormi pentru prima oara in Cairo, voi dormi pentru prima oara la Hilton (va las pe voi sa decideti care a fost aia importanta si care aia marunta).

Urmeaza Damietta, Hotel Casablanca. Deja ma astept sa il gasesc pe Rick la bar, sa imi ofere un pahat, "on the rocks" (Rick, damn it, you know me well, keep the rocks for the sissies).
Dar inca nu am ajuns acolo. Deocamdata, Istanbul. Prima intilnire, prima impresie: nu tocmai prietenos. Asta e. Daca purtam tricoul cu numarul 10 si scria Hagi pe el probabil ca ar fi fost altfel.

A doua intilnire a fost salvatoare. Dupa dezamagirea de la Otopeni de a descoperi ca nu exista la standul de carti nici un titlu in alta limba decit romana, Stanbulul mi'a readus sperantele. Ciudat, am vazut pina si un Rushdie in raft. Ceva mai inocent, mai cuminte, nu versete.
La ce nu am rezistat de data asta? Inca un Philip Roth - "Reading Myself and Others" - pentru a compensa faptul ca "Les Testaments Trahis" ale lui Kundera sint pe terminate. Deschizind la intimplare (pe la pagina 5), am descoperit ca Roth este si el pasionat de Saul Bellow, pasiune pe care o impartasim (acum ceva timp spuneam cui avea rabdare sa ma asculte ca Philip Roth este Saul Bellow'ul sfirsitului de secol 20).

Apoi am descoperit in raft cartea lui Bernard Lewis - "The Muslim Discovery of Europe", citind printre citeva rinduri, o carte mai degraba academica, un studiu amanuntit si documentat al reflectarii culturii si societatii europene in mentalul musulman. ("Turning the traditional focus of Western scholarship on its head, Professor Bernard Lewis [...] examines the source and the nature of Muslim knowledge of the West").

Dat fiind faptul ca tocmai am luat'o pe panta Salman Rushdie, convins de conferinta lui de la Google pe tema ultimei sale carti ("The Enchantress of Venice"), carte in care vorbeste tocmai despre aceasta inversare de perspectiva, dimpreuna cu faptul ca intotdeauna m'am intrebat cum ar descrie Sinan-Pasa batalia de la Calugareni, mi s'a parut un punct bun de plecare, asa ca nu am iertat'o. Sper sa ma ierte, in schimb, Andreea pentru astfel de excese (Hey, baby, why making money if not for spending them? :)))

O ultima dezamagire la Istanbul. Reteaua wireless nu merge. Cel putin nu la mine. Asta e, o sa public asta cind ajung la Cairo. Nu moare nimeni.

P.S. Aproape uitasem, cum am putut? Doua surprize mai mici care se anuleaza reciproc. In aeroportul din Istanbul nu se fumeaza. In schimb am mincat aici cea mai buna "fajitas" din viata mea. Merita sa vii aici numai pentru asta (intrati in zona de imbarcare si cautati "Greenport". Dupa ce o gasiti, comandati fajitas si un Efes draught mediu).

Academics and Policy

It is funny for me to make the parallel between what Mr. Nye is saying about the scholars/politics situation in USA and the same subject in Romania.

We had a group of people chosen by the Presidency as advisers. All of them of strong academic background. As Romanians have a problem with scholars (ivory tower, had to have connections with the Communist Party and the oppressive secret services before 1989, dreaming away from reality) most of them stepped back and some got involved directly in policy making as party members losing in this way their unbiased opinion. We had them and we scared them away. You do not have them but they do not come. Funny! And we both need them desperately.

Why we need them? For the technicalities. For they are more susceptible to stick to the truth of their field than to the winds of popular or political opinions. For most of the decisions both USA and Romania made lately are based more on "popular truths" than on scientifically proven theories. For it is better to act based on reason than on symbols and emotions.
Read the Article at HuffingtonPost

L'homme pense, Dieu rit

Taman am realizat ca plimbarile mele prin strainatate, pe linga faptul ca sint ingineresti, au si o componenta de colindare culturala. Aeroporturile prin care am tot pierdut ore au, fiecare, un coltisor minunat cu carti de prin care m'am tot incapatinat sa ma aprovizionez. Au fost, pe rind, Aldous Huxley, Philip Roth, Norman Mailer si, mai nou, Milan Kundera (recunosc, ultimile trei Kundera nu le'am luat din aeroport ci din Paris si calatoria nu a fost inginereasca ci de vacanta).

Fiecare din plimbarile astea au insemnat o scufundare aproape obsesiva in scrierile unuia din cei de mai sus. I'am citit pina am ajuns la saturatie, pina nu am mai putut sa'i vad in fata ochilor, pina am simtit nevoia sa downloadez un SF usor si sa uit de ei pentru o vreme.

Ultimul pe lista, Kundera. Inca nu imi dau seama daca am ajuns la saturatie. O sa deschid si ultima carte pe care o am si o sa vad atunci.

Dar nu despre asta voiam sa vorbesc ci despre cit de mult mi'a placut Kundera. Nici nu stiu de unde sa incep. Poate de la faptul ca acum, terminind "L'art du roman", am sentimentul ca nu am citit nimic pina acum. De fapt am citit, dar am ramas cu senzatia ca nu am inteles nimic din ceea ce am citit, ca mi'a scapat de fiecare data esentialul. Si am ramas cu intrebarea "de ce nu am citit cartea asta cind aveam 10 ani, inainte de a citi primul meu roman, sa fiu avertizat inca de la inceput in ce ma bag si ce trebuie sa caut?" (primul meu roman - Tarzan, Edgar Rice Burroughs). Cartea a aparut cam in acea perioada.

Apoi este "Jacques et son maitre", prima lui carte scrisa in franceza. Bucuria scriiturii rezulta in bucuria lecturii. Spiritul jucaus al romanului francez initiat de Rablais, dus mai departe de Diderot, pierdut prin timp de scriitori mult prea seriosi preocupati de spleen si viitorul omenirii, recuperat mai tirziu de Kundera.

Au mai fost "Insuportabila usuratate a fiintei" si "La Lenteur".

Citesc si imi vine sa'mi notez citate, ce mai conteaza ca am urit dintotdeauna fisele de lectura si pe cei care dau citate. Apoi imi dau seama ca as transcrie aproape toata cartea si ma abtin. Imi vine sa memorez pasaje si sa le transform in filozofie de viata, oricit de absurd mi se pare sa vezi viata prin ochelarii altuia.

Toate astea nu vor a spune decit faptul ca merita citit Kundera. Nu stiu cum sa o zic mai bine. Merita atit de mult incit as fi fericit sa pot impartasi asta si cu altii. Cine vrea si se descurca sa citeasca in franceza, sa dea un semn.

P.S. Imi cer scuze pentru calitatea deplorabila a acestei postari. Sint mult prea excitat de subiect pentru a mai avea rabdare sa'l scriu cum s'ar cuveni. Luati'l, va rog, ca atare.

P.S.2 Titlul postarii este citat din "L'art du roman" si este esenta romanului, dupa Kundera.

Viena-Amsterdam-Paris

Ne'am intors acasa dupa 11 zile de civilizatie (chiar daca doar partiala pe alocuri). Au fost, pe rind, Viena, Amsterdam si Paris. Trebuie sa recunosc, la sfirsit abia asteptam sa ajung inapoi acasa, sa dorm in patul meu, sa ma duc la frigiderul meu sa'mi iau o bere, sa ma uit la un film la televizorul meu, sa am acces la internet broadband. Dar astea nu sint decit lucruri care tin de conjuctura de a fi turist, nu au nici o legatura cu faptul ca in Bucuresti ar fi mai bine ca acolo.

Viena a fost maiestuoasa. Putin cam rece, cladirile cam prea mari si oamenii cam prea distanti. Oricum, impresionanta, asa cum un mare si bine intretinut muzeu poate fi.

Amsterdamul a fost cel mai fascinant. Concluzia, dupa cele 3 zile state acolo, a fost ca am vrea sa ne mutam, macar pentru un timp, in el. Este greu de spus despre toate cele ce ne'au cucerit. Este un loc cald, linistit fara a fi mort, pitoresc fara a pica in anarhie, frumos, plin de istorie fara a lasa senzatia de muzeu. In plus, nu ne'am lovit nici macar odata de neplacuta bariera a limbii. Este de'a dreptul socanta disponibilitatea si capacitatea oricui, de oriunde, de a trece instantaneu "pe engleza". Nici macar nu am memoria de a fi auzit pe cineva vorbind olandeza.

Acum imi dau seama ca nu am stat nici o clipa sa'mi sistematizez motivele pentru care mi'a placut acolo. Pot spune doar ca am ramas cu un sentiment minunat de acasa, de loc in care mi'as gasi, in sfirsit, linistea. Si mai minunat, si Andreea a ramas cu acelasi sentiment.

Apoi a venit Parisul. Despre Paris nu cred ca se mai pot spune multe. Parisul este cuceritor si respingator in acelasi timp. Este un Bucuresti mai mare si mai frumos, cind vine vorba despre cladiri si parcuri, dar la fel de urit, nesigur si obositor cind vine vorba despre oameni. Iti lasa senzatia aiurea ca cei care traiesc acolo nu il merita.

Cu toate astea, surprinzator, Parisul mi'a rezervat una din cele mai puternice trairi din viata mea. S'a intimplat la Sacre Coeur. Pentru cei care nu stiu, Sacre Coeur a fost construita pe un deal, in cel mai inalt punct al Parisului. Natural, pentru a ajunge la ea, au construit scari care urca dealul, scari care, atita timp cit vremea permite, devin un fel de amfiteatru plin de oameni-spectatori si oameni-artisti. Oameni care cinta impreuna, care danseaza, care se bucura de faptul de a fi impreuna. Si toate astea se intimpla in fata unei biserici.

Ajuns acolo, vazindu'i, am trait cel mai puternic sentiment de ura pe care l'am simtit vreodata. Au inceput sa'mi curga lacrimi de furie si sa tremur. Andreea a ramas blocata neintelegind ce mi'au facut oamenii aia de mi'au trezit o asemenea reactie. Nu, nu erau ei cei pe care ii uram. Ii uram pe comunisti. Ii uram pentru 45 de ani furati, pentru bucuria ucisa, pentru incapacitatea de a mai fi impreuna, pentru linistea distrusa. Am vazut dintr'o data ce puteam fi, cum ne'am fi putut trai viata si i'am urit. Din nou, mi'e greu sa scriu despre tot ce am gindit si simtit atunci. E mult, e personal si e complicat. Dar celor care nu inteleg le pot recomanda sa se duca la Sacre Coeur intr'o zi frumoasa si sa'i priveasca pe cei care se aduna acolo. Sau in fata la Louvre, la Jardins de Tuileries, sprijinit de statuia celor Trei Gratii cu o carte in mina.

Este ucigator, daca esti sensibil la asta, sa constientizezi ca asa ceva este inca imposibil in Romania, chiar daca au trecut 20 de ani de cind i'am dat jos pe cei care ne'au furat curatenia si bucuria.

Eu ii urasc si sper sa stea departe de mine cei care inca mai traiesc. Pentru binele lor.

Watchmen

V'ati intrebat vreodata, in scoala, la lectia de istorie, ce facea Stefan cel Mare si Sfint cind se scapa pe el in mijlocul unei batalii? Ca doar nu putea omul sa se lupte in continuu, zi de vara pina'n seara, fara o vizita la buda din padurea adiacenta sau macar pe malul riului, poate chiar al ramului. Ei bine, se pare ca niste unii din America si'au pus aceeasi intrebare despre eroii lor, din benzile desenate de data asta (Alan Moore - Watchmen, the book, Zack Snyder - Watchmen, the movie). Rezultatul este unul frumos, foarte frumos.

Ce mi'a placut? Pai, dincolo de premiza de fundal a filmului, eroi de benzi desenate prinsi si surprinsi in viata de zi cu zi, in toata splendoarea umanitatii lor (care nu are nimic de'a face cu splendoarea lor de salvatori ai umanitatii), alcoolici, sociopati, blazati, traumatizati, purtatori de ochelari, timizi si plingind dupa glorii apuse, filmul rezerva citeva interesante surprize. Personajele, poate tocmai datorita umanitatii lor asumate, nu mai sint albe sau negre, nu mai lasa acea scurgere liniara, oarecum jignitoare de inteligenta de privitor, a filmelor standard cu eroi. Personajele sint, in mic, un tablou al intregii omeniri.

Apoi coloana sonora. Coloana sonora este, poate, cea mai buna si mai potrivita pe care am auzit'o de multe filme incoace. Fiecare pasaj muzical serveste scenei careia i'a fost atasate intr'un fel diferit. Avem muzica ironica, muzica cinica, in contrapunct, in antiteza, de subliniere, de suspendare. Cine a ales'o a facut asta intr'un mod genial.

Si, peste toate astea, s'a asezat amarala unei introspectii solide si coerente. In mod ciudat, cele mai realiste si adinci ginduri despre natura umana provin de la un sociopat, un nazist si un pharao wannabe. Ironic, nu?

Mesajul? Natura umana este alienanta pentru cei care o inteleg.

Sincer, nu ma asteptam sa vad un film cu eroi care sa transporte un mesaj profund. Ei bine, se poate. Si il recomand.

P.S. Poate e cam mult spus, dar in multe locuri mi'a amintit de Fight Club. Si de Matrix, cel de inceput, din spatele scenelor cu pistoale si rostogoliri spectaculoase.

Risipa de energie, ocazie ratata

In seara asta s'a intimplat la Realitatea inca unul din acele episoade despre care vorbeam in postarea anterioara. Si existau atit de multe premize sa nu fie asa...

Totul a inceput cu un interviu cu Presedintele Romaniei. Un interviu decent, curat, elegant, asa cum trebuie sa fie un interviu cu un Presedinte. Cei doi jurnalisti, Dl. Hurezeanu si Dl. Ursu, si'au pus intrebarile decent, cu mici intepaturi si iesiri mai efervescente din cind in cind, cum ii sta bine unui jurnalist educat. Dl. Presedinte le'a lasat loc sa vorbeasca, si'a spus parerea, uneori oficiala alteori personala, a vorbit coerent si corect chiar daca si'a permis din cind onomatopee (aaaa'uri). Si'a declinat in multe rinduri competenta, a lasat locul specialistilor si responsabililor sa raspunda, a ocolit destul de elegant, chiar daca il cam mincau palmele, datul in guvernarea Tariceanu. Pentru a incheia intr'o nota ferma si, cel putin la prima vedere, sincera.

Nu comentez asupra calitatii informatiilor si opiniilor oferite de Dl. Presedinte, nu este de competenta mea. La fel cum nu comentez nici pozitia "Basescu" in toata povestea asta. Eu vorbesc despre pozitia Presedintelui. Ca Presedinte, Dl. Basescu si'a onorat cu succes datoria in seara asta la Realitatea. La fel cum cei doi intervievatori si'au onorat postura de Jurnalisti.

Ca amanunt picant, pe durata intregului interviu am incercat sa'mi imaginez un alt Presedinte, pe Dl. Putin, in locul D'lui Basescu. M'a ajutat sa analizez mai bine. Exercitiul asta de imaginatie da putina perspectiva.

Din pacate lucrurile nu s'au terminat aici. A urmat emisiunea de analiza patronata de Dl. Turcescu. Imi cer scuze de la 2 din cei 3 invitati ai sai, nu le'am retinut numele. Din nefericire pentru domniile lor, nici nu mi'au oferit vreun motiv sa o fac. Stiu doar ca Dl. Nistorescu a fost prezent. Si mai bine nu era.

S'au incadrat toti 3 invitatii in categoria de critici descrisa in postarea sus amintita. Au repetat la nesfirsit aceleasi argumente irelevante care atacau doar persoana D'lui Basescu si nimic din ceea ce s'a spus in interviu, s'au repezit sa vorbeasca unul peste celalalt oprindu'se doar cind se prindeau ca spun acelasi lucru, nu au raspuns la nici o intrebare a D'lui Turcescu dar si'au inceput aproape fiecare interventie "reformulind" intrebarile acestuia (reformulare ce nu avea niciodata nimic de'a face cu intrebarea initiala). Toate, dar absolut toate interventiile au avut tonul: "mai baietas, tu chiar nu intelegi nimic? stai ca'ti spun eu cum stau lucrurile ca sint mai batrin si mai destept si stiu".

In atare conditii, aproape nici nu ar mai fi contat daca ar fi ridicat vreun punct de vedere valid (ceea ce oricum nu s'a intimplat). Harmalaia pe care au produs'o a ucis orice sansa de ceva constructiv. Asa ca am fost din nou privati de o analiza reala a ceea ce un inalt oficial al statului ne'a transmis intr'o situatie critica (s'ar putea sa se dovedeasca chiar istorica), s'a ratat din nou o dezbatere de idei din care ar fi putut sa rezulte eventual ceva, Dl. Presedinte a fost din nou privat de feedback adecvat, D'lui Basescu i s'au oferit din nou motive sa sara cu gura pe presa si jurnalisti.

Una peste alta, a fost un esec total. Inca mai sper ca pe alte canale semnificative (cu priza atit la public cit si la oficialii statului) vor exista analize care nu vor cadea in aceleasi capcane. Pentru ca avem nevoie de asa ceva.

Domnilor, s'ar putea sa ne apropiem de un moment istoric. Chiar nu putem macar simula si noi putin Simt Istoric? Acolo, o farima macar?

Andrei Plesu blogosferic

De ceva timp sintem liberi, mai liberi decit putem suporta a fi. Printre alte libertati avem internetul. Anonimi, fara moderare, fara foruri validatoare, ne dam cu parerea in stinga si in dreapta cu isteria unui catelus lasat liber pe maidan.

Zicea Rousseau acu ceva vreme ca libertatea este ca un vin tare. Pe unii, firi puternice, ii hraneste si ii sustine, ii vindeca si ii duce mai departe. Pe ceilalti ii ia de cap si ii face sa dea ce'i mai rau in ei (evident, nu folosea exact cuvintele astea da' mi'e prea lene sa caut citatul original si multi oricum nu mai stiu franceza. Dar asta era esenta). Ei bine, in lumea internetului, in bloguri si pe forumuri, este perfect verificabila teoria asta a francezului.

De ceva vreme caut oameni inteligenti care isi fac ideile disponibile in lumea internetului, la noi in Romania sau aiurea. Si am gasit destul de multi, surprinzator de multi. Dar impreuna cu aceste descoperiri, am mai facut inca una. Oricit de inteligent omul, oricit de subtile, documentate, bine dezvoltate opiniile, de cum iese autorul din anonimat imediat apare si un grup de comentatori absolut stupizi.

De ce absolut stupizi? E oare gratuita, umorala, partizana si partiala catalogarea? Nu, nicidecum. Stupizi la modul absolut din numeroase motive. Pentru ca sint analfabeti, lucru deloc deranjant daca ar comenta la scrieri stupide, dar sa nu uitam contextul. Pentru ca ataca persoana celui care scrie si nu ideile acesteia. Pentru ca nu au nici rabdarea si nici inteligenta de a intelege despre ce vorbeste autorul inainte de a comenta de unde si comentariile care nu au nici o legatura cu ceea ce acesta a scris. Pentru ca folosesc un limbaj absurd, de mahala, intr'un context care incearca sa ne scoata exact din acea mahala. Si pentru multe alte motive.

Pentru ca reusesc sa distruga fiecare incercare de dezbatere publica infestind'o cu exact ceea ce aceasta incearca sa reduca.

Ultima dezamagire (dintr'o serie lunga, mult prea lunga) a venit odata cu descoprirea articolelor publicate de Dl. Andrei Plesu in editia on-line a ziarului "Adevarul". Datorita acestui tip de comentatori despre care vorbeam mai sus, oricare ar fi tema articolului, reactiile la articol au ajuns sa se limiteze la doua tipuri: injuratura fara sens (gras, comunist, idiot, fatarnic) si lauda incontinenta (de multe ori cu trimiteri la divinitati, cu facut statuie, cultul personalitatii si restul tacimului). Nu am mai gasit aproape nici un comentariu firesc, constructiv critic sau de aprofundare a ideii. De unde si concluzia ca, in cacofonia de laude si injurii fara rost, cititorii de bun simt ajung sa se abtina pentru a nu se amesteca in mocirla.

Nu stiu ce i s'ar putea reprosa domnului Plesu, eu unul nu am descoperit inca nimic. O fi avind el pe ale lui. Dar ceea ce stiu sigur este ca are abilitatea de a aduce in discutie, nuantat si inteligent, idei si situatii netriviale care merita sa fie dezbatute la fel de inteligent si nuantat si ca pierdem enorm ingropindu'i demersurile in siropuri laudative inutile si in gunoaie agramate.

Ma tot chinui sa gasesc o metoda prin care s'ar putea curata ograda de asemenea specimene. Nu imi vine nici o idee. Sint sigur ca a modera comentariile la "Adevarul", de exemplu, ar fi o munca titanica si ar provoca imense scandaluri (libertatea de exprimare ingradita, monser). Voi aveti vreo idee?

P.S. Promit ca voi sterge toate comentariile absurde care vor aparea la mine pe blog in cazul in care vreunul din comentatorii de la "Adevarul" vor descoperi aceasta postare.