Gaudeamus - prada de razboi

Unul din cele mai rele lucruri care i se poate intimpla unui "hirciog de biblioteca" ca mine este sa se duca la un tirg de carte. Deja putem lasa la o parte faptul ca multe dintre carti sint semnificativ mai ieftine decit in librarii, lucru imbietor in sine la cheltuiala. Problema este ca sint muuuuulte carti la un loc. Prea multe. Prea imbietoare. Cu greu, am reusit sa ma opresc la numai 9, asta in situatia in care am stat mai putin de 2 ore la tirg.

Iata prada de razboi (cu avertismentul ca sint in pasa de filozofie politica, deci sa nu va mire titlurile):

Pe primul loc e o carte pe care abia astept sa o incep si care sintetizeaza, cumva, temele interesului meu din ultimele saptamini: "Marii ganditori politici - De la Socrate pina astazi" scoasa de doi editori, David Boucher  (profesor de studii europene la Universitatea Cardiff) si Paul Kelly (profesor de teorii politice la London School of Economics). Ei o iau usurel de la Polis'ul grec, cu Aristotel si sofistii, trec pe la Toma d'Aquino si Machiavelli, prin Iluminismul rationalist, pe la Hegel, Marx, Engels si Nietzsche pentru a ajunge in contemporaneitate cu Rawls si Foucault (mai sint si altii dar nu aveam de gind sa copiez cuprinsul cartii). Una peste alta, deja ma maninca palmele sa o incep, mai ales ca este structurata nu doar pe ideea interpretarii viziunilor politice si filozofice ale acestor autori ci merge mai departe pina la exemplificare cu fragmente din lucrari, asezare in contextul epocii, prezentarea obiectiilor majore la respectivele teorii. Ma rog, ati inteles voi, abia astept.

Apoi urmeaza doi clasici, Aristotel ("Politica" si "Metafizica") si Kant ("Critica Ratiunii Practice" si "Critica Facultatii de Judecare"). "Politica" lui Aristotel ma biziie de mult timp dar nu am reusit niciodata pina acum sa ma apuc de ea, asa ca n'am reusit sa rezist ofertei de la Paidea. "Metafizica" vreau s'o recitesc, prima intilnire s'a petrecut la o virsta, imi dau seama acum, mult prea frageda, atunci cind nu am reusit sa extrag esentele si m'am pierdut infantil in exprimari, limbaj, in ceea ce mi se parea mie atunci "ridicolul" teoriilor. Nu fiti rai, toti sintem prosti cind sintem puber-adolescenti. Cu Kant ma pregatesc sa'mi prind urechile, il las pentru perioade cu mai mult chef de contemplare si mai multa rabdare.

Asaaaa... apoi inca doi germani, Schopenhauer ("Despre Libertatea Vointei") si Heidegger ("Problemele fundamentale ale fenomenologiei"). Pe'a lui Schopenhauer cred ca am mai citit'o in aceeasi tinerete revoltata dar nu am o memorie prea buna a ei, asa ca iarasi m'am lasat tentat de oferta Paidea. La capitolul Heidegger sint inca virgin, sper sa imi placa si sa reusesc sa o parcurg.

Ultimele 2 carti sint, in sfirsit, afara din domeniul celorlalte. Pe prima o voia Andreea si este o interpretare din perspectiva psihanalitica a lumii basmelor: "Vrajitoarea trebuie sa moara - Psihologia basmului" de Sheldon Cashdan. M'am uitat putin prin ea. In prima faza era sa o arunc inapoi pe stand pentru ca mi s'a parut puerila. Din fericire am descoperit ca ceea ce suna pueril era doar partea in care se povestea pe scurt basmul si se faceau citeva trimiteri la pasaje semnificative din el. Apoi vine partea "grea" in care se ia basmul la disecat in termeni psihanalitici. Daca nu ma credeti ca e serioasa, iata aici un titlu de capitol "Originile binelui: clivajul si Sinele" :)

Ultima carte este a unui prieten apropiat al lui Borges: "Dupa-amiaza unui faun" a lui Adolfo Bioy Cesares. Trebuie sa recunosc, atentia mi'a fost initial atrasa de titlu datorita coincidentei cu pasajul de balet pus in scena de Opera Romana, unul din spectacolele mele favorite ("Preludiu la Dupa-amiaza unui faun" de Claude Debussy inspirat de Mallarme). Apoi am vazut autorul, mi'am adus aminte de prietenia lui cu Borges, si mi'am spus ca nu pot trece peste 2 coincidente.

Cam atit a fost. E bine pentru un blitzkrieg, cred eu.

Lectura placuta imi doresc :D

L'homme pense, Dieu rit

Taman am realizat ca plimbarile mele prin strainatate, pe linga faptul ca sint ingineresti, au si o componenta de colindare culturala. Aeroporturile prin care am tot pierdut ore au, fiecare, un coltisor minunat cu carti de prin care m'am tot incapatinat sa ma aprovizionez. Au fost, pe rind, Aldous Huxley, Philip Roth, Norman Mailer si, mai nou, Milan Kundera (recunosc, ultimile trei Kundera nu le'am luat din aeroport ci din Paris si calatoria nu a fost inginereasca ci de vacanta).

Fiecare din plimbarile astea au insemnat o scufundare aproape obsesiva in scrierile unuia din cei de mai sus. I'am citit pina am ajuns la saturatie, pina nu am mai putut sa'i vad in fata ochilor, pina am simtit nevoia sa downloadez un SF usor si sa uit de ei pentru o vreme.

Ultimul pe lista, Kundera. Inca nu imi dau seama daca am ajuns la saturatie. O sa deschid si ultima carte pe care o am si o sa vad atunci.

Dar nu despre asta voiam sa vorbesc ci despre cit de mult mi'a placut Kundera. Nici nu stiu de unde sa incep. Poate de la faptul ca acum, terminind "L'art du roman", am sentimentul ca nu am citit nimic pina acum. De fapt am citit, dar am ramas cu senzatia ca nu am inteles nimic din ceea ce am citit, ca mi'a scapat de fiecare data esentialul. Si am ramas cu intrebarea "de ce nu am citit cartea asta cind aveam 10 ani, inainte de a citi primul meu roman, sa fiu avertizat inca de la inceput in ce ma bag si ce trebuie sa caut?" (primul meu roman - Tarzan, Edgar Rice Burroughs). Cartea a aparut cam in acea perioada.

Apoi este "Jacques et son maitre", prima lui carte scrisa in franceza. Bucuria scriiturii rezulta in bucuria lecturii. Spiritul jucaus al romanului francez initiat de Rablais, dus mai departe de Diderot, pierdut prin timp de scriitori mult prea seriosi preocupati de spleen si viitorul omenirii, recuperat mai tirziu de Kundera.

Au mai fost "Insuportabila usuratate a fiintei" si "La Lenteur".

Citesc si imi vine sa'mi notez citate, ce mai conteaza ca am urit dintotdeauna fisele de lectura si pe cei care dau citate. Apoi imi dau seama ca as transcrie aproape toata cartea si ma abtin. Imi vine sa memorez pasaje si sa le transform in filozofie de viata, oricit de absurd mi se pare sa vezi viata prin ochelarii altuia.

Toate astea nu vor a spune decit faptul ca merita citit Kundera. Nu stiu cum sa o zic mai bine. Merita atit de mult incit as fi fericit sa pot impartasi asta si cu altii. Cine vrea si se descurca sa citeasca in franceza, sa dea un semn.

P.S. Imi cer scuze pentru calitatea deplorabila a acestei postari. Sint mult prea excitat de subiect pentru a mai avea rabdare sa'l scriu cum s'ar cuveni. Luati'l, va rog, ca atare.

P.S.2 Titlul postarii este citat din "L'art du roman" si este esenta romanului, dupa Kundera.

Space Beagle

Se pare ca postarea despre Darwin va trebui sa mai astepte putin, inca imi zburda multe idei contradictorii prin cap. Mai studiem, mai gindim si ne intoarcem.

Intre timp mi'am amintit si am inceput sa recitesc "The Voyage of the Space Beagle" a lui Van Vogt. Imi aduceam vag aminte, memorii care au deja aproape 20 de ani, ca mi'a placut mult si mi'am spus, daca tot am dat peste ea, sa o recitesc intr'un puseu de SF.

Ei bine, am constatat cu stupoare ca nu doar mi'a placut la vremea respectiva. Mi'am dat seama ca parte din personalitatea mea a evoluat datorita acelei carti. Mi'am dat seama ca abordarea mea profesionala este aliniata cartii asteia, ca modelele mele sint marcate de ceea ce scria Van Vogt in 1950.

Iata in mare despre ce este vorba (recomand calduros lectura, mai ales in varianta englezeasca):

1. Nexialism - stiinta imbinarii eficiente a celorlalte stiinte (ma rog, mai exista si alte substraturi ale nexialismului, de tipul tehnicilor de invatare sub hipnoza, dar ele mi se par subsidiare in cadrul discutiei de fata). Cei care ma cunosc si mi'au auzit opiniile de'a lungul timpului stiu ca sint foarte nemultumit de deficienta comunicarii interdisciplinare, ca stiintele "umane" nu se uita mai des peste gardul stiintelor "naturii" pentru a'i imprumuta din metode si invers (ex: o discutie lunga ar fi despre absenta oricarei structurari eficiente in cazul psihologiei care foloseste mai degraba aparatul speculativ/descriptiv/metaforic al filozofiei). In egala masura sint nemultumit de faptul ca eforturile/experimentele dintr'un domeniu al stiintei sint prea putin corelate cu rezultatele din alte stiinte.

2. Modelul liderului - cartea propune un model de lider "eficient" la care ader de multi ani (si nu stiam de unde vine pina mai ieri cind am reluat lectura). Este vorba despre liderul care nu vrea sa fie conducator (o idee similara am gasit la Frank Herbert in "Dune" in filozofia politica a Bene Gesseritului). Acel tip de lider care intervine eficient, doar cind este nevoie, care nu isi promoveaza persoana in scopul de a accede in ierarhie ci cel mult pentru a capata o pozitie de eficienta sporita la o eventuala interventie viitoare. Liderul care isi bazeaza deciziile pe cunostintele specializate ale celor din jur (fara a fi el insusi specializat), facind totusi alegerea finala pe principii care depasesc planul specializarilor individuale. Mai mult, liderul care in momentul deciziei finale are incredere totala in propria capacitate de reactie (pentru ca a experimentat'o si isi cunoaste superioritatea din acest punct de vedere in fata oricarui alt participant la actul decizional, nu pentru ca s'ar considera el principial superior).

3. Metoda de abordare a unei probleme - un alt lung sir de discutii pe care le'am purtat cu cei apropiati se refera la ineficienta "scenaritei". Parerea mea este ca oamenii isi pierd prea mult vremea cu OZNurile, cu extraterestrii, cu ce va fi cind se va intimpla nu stiu ce, cu efectul legalizarii homosexualitatii, cu existenta mai multor dimensiuni sau simturi decit cele pe care le cunoastem acum, cu toate problemele astea care reclama o proiectie intr'un timp si un spatiu care ne sint complet inaccesibile. Explicatia mea? Pai, in primul rind, consumam energie in gol. Dar, mai important, pe linga energia consumata inutil, prin astfel de exercitii de imaginatie ne pre-formatam raspunsul la o situatie despre care nu avem nici o data. Si daca vom ajunge vreodata in situatia respectiva, in loc sa'i raspundem adecvat ii vom raspunde in conformitate cu proiectia noastra cea veche. Si cam asta face personajul lui Van Vogt, ramine neutru la speculatii anterioare fenomenului si raspunde curat la stimuli atunci cind ei apar. In plus, am constatat ca am imprumutat de la el si metodica in sine: orice problema are o cauza eficienta, daca ai gasit cauza eficienta si o interoghezi corect ai toate sansele sa rezolvi si problema. Asta in contradictie cu abordarea clasica in care ori se incearca inghesuirea problemei intr'unul din cazurile cu rezolvare cunoscuta, ori, si mai rau, se interogheaza cauze minore sau chiar efectele.

Una peste alta, m'a bucurat sa descopar ceea ce a facut o parte din mine sa fie ceea ce este. Si o recomand si altora pentru ca am sentimentul ca m'a facut mult mai bun decit as fi fost fara ea.

Bulevardul Kafka Nr. 21

Dacă tot le-am luat, am zis să le şi citesc. Că stau acolo, în bibliotecă, stivă, în ordine şi în culori frumoase, dar necitite. Colecţia Cotidianul... visul oricărui înrăit al lecturii low-budget. Ei bine, cartea saptămînii mele trecute a fost „Fetiţa şi ţigara”, a lui Benoît Duteurtre.

Mă uitam că Ioan T. Morar nu i-a putut scrie o cronica, cît de cît, pentru că era pro-tabagism. E nedrept, cartea asta nu este despre tutun. Ma rog, este, ca pretext. Dar e cam tembel sa o rezumi la doar atît.

Probabil că ar trebui să mă feresc de cuvinte mari, dar cartea asta mi se pare, într-o anume măsură, oglinda sfîrşitului de secol 20 civilizat. Şi, pentru că nu se putea să se oprească doar la el, şi a începutului de 21. Political correctness, reality show, mass-media presînd asupra cazurilor spectaculoase din curţile de justiţie, memoria revendicativă, agresivitatea societăţii atunci cînd vine vorba despre protejarea mediului şi a copiilor... toate sînt aici, listate, comentate şi criticate cu mult of de către un intelectual excedat de ritmul accentuat de stupidizare a occidentului.

Pe vremea cînd citeam Castelul lui Kafka aveam totuşi senzaţia că lumea pe care o descria este improbabilă, că natura umană ar trebui să fie puternic distorsionată pentru a ajunge la acea atmosferă de extremă suspiciune şi apăsare. Asta m-a salvat, oarecum, de la o vajnică depresie. Nu spun că Duteurtre este un nou Kafka. Cartea lui e mai degrabă o poveste decît un roman, un fel de anti-fabulă care, din perspectiva scriiturii, se salvează printr-un final tragic, contra curentului happyendist. Nu e scrisă de un mare scriitor, dar pune nişte mari probleme. Ceea ce scrie el este plauzibil şi îngrozitor de probabil. Şi ţi se ridică părul pe ceafă atunci cînd întîlneşti acele figuri de poliţişti, procurori şi judecători cu aer de închizitor, dispuşi la o prea rapidă uitare a prezumţiei de nevinovăţie, a nevoiei de dovezi în condamnarea cuiva, doar pentru că „copiii nu mint niciodată”.

Ma rog, pe mine m-a afectat. Şi mi-a adus aminte de cîteva teme mai vechi de meditaţie la care probabil ca voi reveni în curind, acum că au fost retrezite. Sper să o citească cît mai mulţi şi să deschidă ochii la avertismente. Poate asta o să mai oprească şi avîntul anti-tabagiştilor, să mai ramînem şi noi, fumătorii, cu un loc, două, în care să ne exercităm liniştiţi viciul ucigaş :))