De ceva timp sintem liberi, mai liberi decit putem suporta a fi. Printre alte libertati avem internetul. Anonimi, fara moderare, fara foruri validatoare, ne dam cu parerea in stinga si in dreapta cu isteria unui catelus lasat liber pe maidan.
Zicea Rousseau acu ceva vreme ca libertatea este ca un vin tare. Pe unii, firi puternice, ii hraneste si ii sustine, ii vindeca si ii duce mai departe. Pe ceilalti ii ia de cap si ii face sa dea ce'i mai rau in ei (evident, nu folosea exact cuvintele astea da' mi'e prea lene sa caut citatul original si multi oricum nu mai stiu franceza. Dar asta era esenta). Ei bine, in lumea internetului, in bloguri si pe forumuri, este perfect verificabila teoria asta a francezului.
De ceva vreme caut oameni inteligenti care isi fac ideile disponibile in lumea internetului, la noi in Romania sau aiurea. Si am gasit destul de multi, surprinzator de multi. Dar impreuna cu aceste descoperiri, am mai facut inca una. Oricit de inteligent omul, oricit de subtile, documentate, bine dezvoltate opiniile, de cum iese autorul din anonimat imediat apare si un grup de comentatori absolut stupizi.
De ce absolut stupizi? E oare gratuita, umorala, partizana si partiala catalogarea? Nu, nicidecum. Stupizi la modul absolut din numeroase motive. Pentru ca sint analfabeti, lucru deloc deranjant daca ar comenta la scrieri stupide, dar sa nu uitam contextul. Pentru ca ataca persoana celui care scrie si nu ideile acesteia. Pentru ca nu au nici rabdarea si nici inteligenta de a intelege despre ce vorbeste autorul inainte de a comenta de unde si comentariile care nu au nici o legatura cu ceea ce acesta a scris. Pentru ca folosesc un limbaj absurd, de mahala, intr'un context care incearca sa ne scoata exact din acea mahala. Si pentru multe alte motive.
Pentru ca reusesc sa distruga fiecare incercare de dezbatere publica infestind'o cu exact ceea ce aceasta incearca sa reduca.
Ultima dezamagire (dintr'o serie lunga, mult prea lunga) a venit odata cu descoprirea articolelor publicate de Dl. Andrei Plesu in editia on-line a ziarului "Adevarul". Datorita acestui tip de comentatori despre care vorbeam mai sus, oricare ar fi tema articolului, reactiile la articol au ajuns sa se limiteze la doua tipuri: injuratura fara sens (gras, comunist, idiot, fatarnic) si lauda incontinenta (de multe ori cu trimiteri la divinitati, cu facut statuie, cultul personalitatii si restul tacimului). Nu am mai gasit aproape nici un comentariu firesc, constructiv critic sau de aprofundare a ideii. De unde si concluzia ca, in cacofonia de laude si injurii fara rost, cititorii de bun simt ajung sa se abtina pentru a nu se amesteca in mocirla.
Nu stiu ce i s'ar putea reprosa domnului Plesu, eu unul nu am descoperit inca nimic. O fi avind el pe ale lui. Dar ceea ce stiu sigur este ca are abilitatea de a aduce in discutie, nuantat si inteligent, idei si situatii netriviale care merita sa fie dezbatute la fel de inteligent si nuantat si ca pierdem enorm ingropindu'i demersurile in siropuri laudative inutile si in gunoaie agramate.
Ma tot chinui sa gasesc o metoda prin care s'ar putea curata ograda de asemenea specimene. Nu imi vine nici o idee. Sint sigur ca a modera comentariile la "Adevarul", de exemplu, ar fi o munca titanica si ar provoca imense scandaluri (libertatea de exprimare ingradita, monser). Voi aveti vreo idee?
P.S. Promit ca voi sterge toate comentariile absurde care vor aparea la mine pe blog in cazul in care vreunul din comentatorii de la "Adevarul" vor descoperi aceasta postare.
luni, 16 martie 2009
luni, 16 februarie 2009
Space Beagle
Se pare ca postarea despre Darwin va trebui sa mai astepte putin, inca imi zburda multe idei contradictorii prin cap. Mai studiem, mai gindim si ne intoarcem.
Intre timp mi'am amintit si am inceput sa recitesc "The Voyage of the Space Beagle" a lui Van Vogt. Imi aduceam vag aminte, memorii care au deja aproape 20 de ani, ca mi'a placut mult si mi'am spus, daca tot am dat peste ea, sa o recitesc intr'un puseu de SF.
Ei bine, am constatat cu stupoare ca nu doar mi'a placut la vremea respectiva. Mi'am dat seama ca parte din personalitatea mea a evoluat datorita acelei carti. Mi'am dat seama ca abordarea mea profesionala este aliniata cartii asteia, ca modelele mele sint marcate de ceea ce scria Van Vogt in 1950.
Iata in mare despre ce este vorba (recomand calduros lectura, mai ales in varianta englezeasca):
Intre timp mi'am amintit si am inceput sa recitesc "The Voyage of the Space Beagle" a lui Van Vogt. Imi aduceam vag aminte, memorii care au deja aproape 20 de ani, ca mi'a placut mult si mi'am spus, daca tot am dat peste ea, sa o recitesc intr'un puseu de SF.
Ei bine, am constatat cu stupoare ca nu doar mi'a placut la vremea respectiva. Mi'am dat seama ca parte din personalitatea mea a evoluat datorita acelei carti. Mi'am dat seama ca abordarea mea profesionala este aliniata cartii asteia, ca modelele mele sint marcate de ceea ce scria Van Vogt in 1950.
Iata in mare despre ce este vorba (recomand calduros lectura, mai ales in varianta englezeasca):
1. Nexialism - stiinta imbinarii eficiente a celorlalte stiinte (ma rog, mai exista si alte substraturi ale nexialismului, de tipul tehnicilor de invatare sub hipnoza, dar ele mi se par subsidiare in cadrul discutiei de fata). Cei care ma cunosc si mi'au auzit opiniile de'a lungul timpului stiu ca sint foarte nemultumit de deficienta comunicarii interdisciplinare, ca stiintele "umane" nu se uita mai des peste gardul stiintelor "naturii" pentru a'i imprumuta din metode si invers (ex: o discutie lunga ar fi despre absenta oricarei structurari eficiente in cazul psihologiei care foloseste mai degraba aparatul speculativ/descriptiv/metaforic al filozofiei). In egala masura sint nemultumit de faptul ca eforturile/experimentele dintr'un domeniu al stiintei sint prea putin corelate cu rezultatele din alte stiinte.
2. Modelul liderului - cartea propune un model de lider "eficient" la care ader de multi ani (si nu stiam de unde vine pina mai ieri cind am reluat lectura). Este vorba despre liderul care nu vrea sa fie conducator (o idee similara am gasit la Frank Herbert in "Dune" in filozofia politica a Bene Gesseritului). Acel tip de lider care intervine eficient, doar cind este nevoie, care nu isi promoveaza persoana in scopul de a accede in ierarhie ci cel mult pentru a capata o pozitie de eficienta sporita la o eventuala interventie viitoare. Liderul care isi bazeaza deciziile pe cunostintele specializate ale celor din jur (fara a fi el insusi specializat), facind totusi alegerea finala pe principii care depasesc planul specializarilor individuale. Mai mult, liderul care in momentul deciziei finale are incredere totala in propria capacitate de reactie (pentru ca a experimentat'o si isi cunoaste superioritatea din acest punct de vedere in fata oricarui alt participant la actul decizional, nu pentru ca s'ar considera el principial superior).
3. Metoda de abordare a unei probleme - un alt lung sir de discutii pe care le'am purtat cu cei apropiati se refera la ineficienta "scenaritei". Parerea mea este ca oamenii isi pierd prea mult vremea cu OZNurile, cu extraterestrii, cu ce va fi cind se va intimpla nu stiu ce, cu efectul legalizarii homosexualitatii, cu existenta mai multor dimensiuni sau simturi decit cele pe care le cunoastem acum, cu toate problemele astea care reclama o proiectie intr'un timp si un spatiu care ne sint complet inaccesibile. Explicatia mea? Pai, in primul rind, consumam energie in gol. Dar, mai important, pe linga energia consumata inutil, prin astfel de exercitii de imaginatie ne pre-formatam raspunsul la o situatie despre care nu avem nici o data. Si daca vom ajunge vreodata in situatia respectiva, in loc sa'i raspundem adecvat ii vom raspunde in conformitate cu proiectia noastra cea veche. Si cam asta face personajul lui Van Vogt, ramine neutru la speculatii anterioare fenomenului si raspunde curat la stimuli atunci cind ei apar. In plus, am constatat ca am imprumutat de la el si metodica in sine: orice problema are o cauza eficienta, daca ai gasit cauza eficienta si o interoghezi corect ai toate sansele sa rezolvi si problema. Asta in contradictie cu abordarea clasica in care ori se incearca inghesuirea problemei intr'unul din cazurile cu rezolvare cunoscuta, ori, si mai rau, se interogheaza cauze minore sau chiar efectele.
Una peste alta, m'a bucurat sa descopar ceea ce a facut o parte din mine sa fie ceea ce este. Si o recomand si altora pentru ca am sentimentul ca m'a facut mult mai bun decit as fi fost fara ea.
luni, 9 februarie 2009
Bi-centenar Charles Darwin si Criza Economica
In stilul deja promis, o schita de post.
- evolutionism aplicat societatii umane - cit mai functioneaza selectia naturala
- statul minimal si criza
- solutii anticriza, implicarea statului si teoria evolutiei speciilor
- Sparta?
Astept idei si comentarii inainte de a ma lansa in dezvoltari. Ma mai gindesc si eu pentru ca inca e crud subiectul in minte.
- evolutionism aplicat societatii umane - cit mai functioneaza selectia naturala
- statul minimal si criza
- solutii anticriza, implicarea statului si teoria evolutiei speciilor
- Sparta?
Astept idei si comentarii inainte de a ma lansa in dezvoltari. Ma mai gindesc si eu pentru ca inca e crud subiectul in minte.
duminică, 1 februarie 2009
Etica vs Libertate
Cind puneam intrebarea initiala a draftului la aceasta postare (“Pot coexista libertatea si etica, de orice fel, intr’o comunitate umana?”) ma gindeam la o etica “de stat”, in sensul de linie directoare a moravului public si a politicii de stat. Ma gindeam la iacobinul Robespierre si Revolutia Franceza, la puritanul Cromwell, la Lenin si revolutia bolsevica. La fel cum ma gindeam la cele citeva sute de ani de implicare directa a bisericii crestine in politica europeana si la inca prezenta implicare a islamului in politica statelor din estul mai mult sau mai putin indepartat.
In principiu, toate aceste regimuri enumerate mai sus au propus o etica, in unele cazuri cu baza religioasa, in altele fara. Tot in principiu, aceasta etica a avut baze mai mult decit frumoase. Dar au avut ca rezultat absenta libertatii. Sau cel putin asa ne spune istoria.
Problema acestor regimuri a fost mereu clivajul abrupt intre sustinatori si ne-sustinatori (ca sa nu spun chiar revoltati sau rebeli/eretici). Pe de o parte, sustinatorilor le’au oferit un scop solid in viata, o linie directoare cu o valoare morala inalta (chiar daca discutabila in anumite cazuri), jaloane de’a lungul carora sa isi structureze viata. De partea cealalta, pentru a putea sa’si intretina idealismul inalt si a nu se lasa infestate de “erezii”, au fost nevoite sa suprime dur orice dizidenta. Lucru care a dus la stagnarea progresului si la faliment. Care faliment, de multe ori, s’a lasat cu violenta.
In punctul asta se nastea intrebarea a doua (“Etica colectiva sau etica individuala?”). Dupa cum gindeam eu putin mai devreme, se pare ca o linie directoare solida impartasita de majoritate si intarita de stat nu este de preferat. Asta daca alegem progresul si libertatea individuala ca si criterii de judecata (exista alte sisteme de referinta prin prisma carora intarind libertatea individuala am decazut din datorie si ne’am smintit).
Se pare ca omenirea celei de’a doua jumatati a secolului XX a gasit o solutie la problema eticii. Sub umbrela consumismului ca si motor al promovarii brutale a libertatii individuale, brava si noua lume noua propune o etica mai laxa. Ea nu trebuie sa fie aceeasi in toti, nu mai e nevoie de prozelitism, nu mai trebuie sa fie atit de puternica si de vehementa, cu conditia ca rezultatul final sa fie o buna convietuire, eficienta si corectitudine in munca si in viata sociala. Cadrul legislativ permite aproape orice atita timp cit nu atinge interesele naturale (si nu pretentiile subiective) ale celorlalti. Exista locuri in lume in care, cu exceptia unor accidente punctuale, visul lui Pascal despre libertatea individului s’a infaptuit. Dupa cum spunea si mutulik, din multe etici individuale se face o etica colectiva. Ea nu mai este o suma in fapt ci una in spirit.
Lucrurile par a fi minunate. Fiecare e liber sa faca ce’l taie capul, cum il taie capul, cind il taie capul, atita timp cit nu contravine legilor oarecum minimale, predictibile si usor inteligibile (nu va luati de situatia Romaniei. Noi sintem inca in proces de tranzitie la capitolul asta dar trendul este similar). Numai ca nu pot sa nu constat o mica hiba (care s’ar putea sa ne coste mult). Umanitatea si’a pierdut perspectiva. Nu ne mai indreptam spre nimic. Fukuyama constata “sfirsitul istoriei”. Oricit de contestabila este idea lui, nu pot sa nu ma intreb daca mai mergem undeva. Fiecare din noi are propria directie si totul pare o miscare browniana cu suma zero. Mi se pare ca ne rezumam la a fi reactivi in loc sa mai fim activi. Totul pare a se rezuma la binele individual, confortul inlesnit de aparate si industria de entertainment.
Dupa mine, ultima idee coagulatoare din istoria omenirii a fost imbunatatirea sperantei de viata. Odata ce am reusit sa impingem moartea cit mai departe, din momentul in care sanatatea si supravietuirea individuala au fost in mod decent rezolvate, orice actiune in forta spre o tinta bine definita a disparut. De asta ma intrebam cit de departe putem ajunge fiind liberi sa mergem oriunde. Evident, fiind liberi, limita este cerul pentru fiecare dintre noi. Dar sint tinte in care individul nu este suficient. Este nevoie de un efort colectiv, de pus umar linga umar, lucru care pare acum aproape imposibil (pentru semnarea tratatului de la Kyoto a fost nevoie de ajungerea la o situatie de adevarata criza climaterica. Si inca mai exista sceptici cu pozitii puternice care se indoiesc ca tratatul are vreun sens).
Acest individualism, pe linga faptul ca nu pare a se mai indrepta spre nicaieri, are inca un neajuns. Individul si interesele lui private sufera de egoism. In fuga sa spre intarirea pozitiei individuale el risca sa omoare gaina cu oua de aur. Capitalismul in forma lui actuala tinde sa satisfaca exact acest individualism. Eliberind toate resorturile umane, pentru ca, nu’i asa, nu poti fi liber daca esti frustrat, am ajuns in situatia in care lacomia, dublata de inteligenta si ingeniozitate, a aruncat economia mondiala in aer. Sa aiba nevoie individualismul inca nevoie de zabala? Se pare ca da, daca vrem sa supravietuim.
Si asa ma intorc de unde am inceput. Avem nevoie de o etica colectiva ceva mai robusta decit aceasta suma laxa pe care o imbratisam acum? Si daca da, cit de aproape sa fie ea de cealalta extrema a spectrului? Putem ajunge la un moment dat sa justificam si sa imbratisam cu adevarat o lege gen “Patriotic Act” a lui Bush pentru a face fata provocarilor? Poate nu vor fi provocari gen terorism ci o provocare demografica. Poate inghiti Vestul o lege similara celei din China care sa reglementeze numarul de copii dintr’o familie (ca in Jocul lui Ender)?
Tocmai mi’am adus aminte de un vis din copilarie. Oare cind va incepe omenirea sa lucreze impreuna pentru a zbura spre stele? E un vis uitat? Il vom redescoperi doar in ultima clipa cind viata pe pamint va deveni imposibila?
In principiu, toate aceste regimuri enumerate mai sus au propus o etica, in unele cazuri cu baza religioasa, in altele fara. Tot in principiu, aceasta etica a avut baze mai mult decit frumoase. Dar au avut ca rezultat absenta libertatii. Sau cel putin asa ne spune istoria.
Problema acestor regimuri a fost mereu clivajul abrupt intre sustinatori si ne-sustinatori (ca sa nu spun chiar revoltati sau rebeli/eretici). Pe de o parte, sustinatorilor le’au oferit un scop solid in viata, o linie directoare cu o valoare morala inalta (chiar daca discutabila in anumite cazuri), jaloane de’a lungul carora sa isi structureze viata. De partea cealalta, pentru a putea sa’si intretina idealismul inalt si a nu se lasa infestate de “erezii”, au fost nevoite sa suprime dur orice dizidenta. Lucru care a dus la stagnarea progresului si la faliment. Care faliment, de multe ori, s’a lasat cu violenta.
In punctul asta se nastea intrebarea a doua (“Etica colectiva sau etica individuala?”). Dupa cum gindeam eu putin mai devreme, se pare ca o linie directoare solida impartasita de majoritate si intarita de stat nu este de preferat. Asta daca alegem progresul si libertatea individuala ca si criterii de judecata (exista alte sisteme de referinta prin prisma carora intarind libertatea individuala am decazut din datorie si ne’am smintit).
Se pare ca omenirea celei de’a doua jumatati a secolului XX a gasit o solutie la problema eticii. Sub umbrela consumismului ca si motor al promovarii brutale a libertatii individuale, brava si noua lume noua propune o etica mai laxa. Ea nu trebuie sa fie aceeasi in toti, nu mai e nevoie de prozelitism, nu mai trebuie sa fie atit de puternica si de vehementa, cu conditia ca rezultatul final sa fie o buna convietuire, eficienta si corectitudine in munca si in viata sociala. Cadrul legislativ permite aproape orice atita timp cit nu atinge interesele naturale (si nu pretentiile subiective) ale celorlalti. Exista locuri in lume in care, cu exceptia unor accidente punctuale, visul lui Pascal despre libertatea individului s’a infaptuit. Dupa cum spunea si mutulik, din multe etici individuale se face o etica colectiva. Ea nu mai este o suma in fapt ci una in spirit.
Lucrurile par a fi minunate. Fiecare e liber sa faca ce’l taie capul, cum il taie capul, cind il taie capul, atita timp cit nu contravine legilor oarecum minimale, predictibile si usor inteligibile (nu va luati de situatia Romaniei. Noi sintem inca in proces de tranzitie la capitolul asta dar trendul este similar). Numai ca nu pot sa nu constat o mica hiba (care s’ar putea sa ne coste mult). Umanitatea si’a pierdut perspectiva. Nu ne mai indreptam spre nimic. Fukuyama constata “sfirsitul istoriei”. Oricit de contestabila este idea lui, nu pot sa nu ma intreb daca mai mergem undeva. Fiecare din noi are propria directie si totul pare o miscare browniana cu suma zero. Mi se pare ca ne rezumam la a fi reactivi in loc sa mai fim activi. Totul pare a se rezuma la binele individual, confortul inlesnit de aparate si industria de entertainment.
Dupa mine, ultima idee coagulatoare din istoria omenirii a fost imbunatatirea sperantei de viata. Odata ce am reusit sa impingem moartea cit mai departe, din momentul in care sanatatea si supravietuirea individuala au fost in mod decent rezolvate, orice actiune in forta spre o tinta bine definita a disparut. De asta ma intrebam cit de departe putem ajunge fiind liberi sa mergem oriunde. Evident, fiind liberi, limita este cerul pentru fiecare dintre noi. Dar sint tinte in care individul nu este suficient. Este nevoie de un efort colectiv, de pus umar linga umar, lucru care pare acum aproape imposibil (pentru semnarea tratatului de la Kyoto a fost nevoie de ajungerea la o situatie de adevarata criza climaterica. Si inca mai exista sceptici cu pozitii puternice care se indoiesc ca tratatul are vreun sens).
Acest individualism, pe linga faptul ca nu pare a se mai indrepta spre nicaieri, are inca un neajuns. Individul si interesele lui private sufera de egoism. In fuga sa spre intarirea pozitiei individuale el risca sa omoare gaina cu oua de aur. Capitalismul in forma lui actuala tinde sa satisfaca exact acest individualism. Eliberind toate resorturile umane, pentru ca, nu’i asa, nu poti fi liber daca esti frustrat, am ajuns in situatia in care lacomia, dublata de inteligenta si ingeniozitate, a aruncat economia mondiala in aer. Sa aiba nevoie individualismul inca nevoie de zabala? Se pare ca da, daca vrem sa supravietuim.
Si asa ma intorc de unde am inceput. Avem nevoie de o etica colectiva ceva mai robusta decit aceasta suma laxa pe care o imbratisam acum? Si daca da, cit de aproape sa fie ea de cealalta extrema a spectrului? Putem ajunge la un moment dat sa justificam si sa imbratisam cu adevarat o lege gen “Patriotic Act” a lui Bush pentru a face fata provocarilor? Poate nu vor fi provocari gen terorism ci o provocare demografica. Poate inghiti Vestul o lege similara celei din China care sa reglementeze numarul de copii dintr’o familie (ca in Jocul lui Ender)?
Tocmai mi’am adus aminte de un vis din copilarie. Oare cind va incepe omenirea sa lucreze impreuna pentru a zbura spre stele? E un vis uitat? Il vom redescoperi doar in ultima clipa cind viata pe pamint va deveni imposibila?
vineri, 30 ianuarie 2009
Schimbare de politica editoriala :)
Mi'am dat seama ca unul din motivele pentru care scriu atit de rar este faptul ca, dupa ce mi'am ambalat o zi intreaga creierul pe o tema anume, ajung acasa obosit de la munca si ideile dispar in ceata. Evident, nu le'am notat pe nicaieri si ele se pierd in neant. Oricit m'as stradui, se pare ca nu reusesc sa regindesc de 2 ori acelasi sir de idei si argumentele lor.
Chiar asa, fara ajutor logistic (note book, inregistrare, notite pe comp) putem gindi de 2 ori aceleasi idei (ma refer la procesul consistent de enuntare a ideii, argumentare si contra-argumentare, extragere de corolare, revizuirea altor idei cu care eventual intra in contradictie). Si daca nu, mai e oare chiar asa de consistenta si coerenta mintea umana pe cit am vrea sa pretindem? De ce ne mai certam atunci? Probabil sintem doar incapatinati.
Anyway, decizia este, pentru informarea celor care mai trec pe aici din cind in cind, ca de fiecare data cind ma bate vreun subiect sa'i creez o intrare noua in blog, titlu si citeva schite de idei, pentru ca mai tirziu sa'l editez si sa'l dezvolt in cadrul aceluiasi post. Evident, o sa tin cont si de eventuale comentarii care apar inainte de editare. S'ar putea sa fie un experiment interesant, cu conditia ca cititorii initiali sa aiba rabdare sa reciteasca dupa editare. :))
Ce ziceti? Va bagati?
Chiar asa, fara ajutor logistic (note book, inregistrare, notite pe comp) putem gindi de 2 ori aceleasi idei (ma refer la procesul consistent de enuntare a ideii, argumentare si contra-argumentare, extragere de corolare, revizuirea altor idei cu care eventual intra in contradictie). Si daca nu, mai e oare chiar asa de consistenta si coerenta mintea umana pe cit am vrea sa pretindem? De ce ne mai certam atunci? Probabil sintem doar incapatinati.
Anyway, decizia este, pentru informarea celor care mai trec pe aici din cind in cind, ca de fiecare data cind ma bate vreun subiect sa'i creez o intrare noua in blog, titlu si citeva schite de idei, pentru ca mai tirziu sa'l editez si sa'l dezvolt in cadrul aceluiasi post. Evident, o sa tin cont si de eventuale comentarii care apar inainte de editare. S'ar putea sa fie un experiment interesant, cu conditia ca cititorii initiali sa aiba rabdare sa reciteasca dupa editare. :))
Ce ziceti? Va bagati?
sâmbătă, 24 ianuarie 2009
Sa fie numai vina lor?
De ceva timp incoace citesc bloguri pe teme politice. Unul este mai partizan, altul mai obiectiv. Unul este cu Pxx altul e cu Pyy. Situatia este dezastruoasa la unul si luminoasa la altul. Vina, atunci cind exista una, apartine ba unuia, ba altuia, functie de cine comenteaza si de partea de baricada pe care se afla.
Un anumit amanunt se uita insa, sau asa am eu senzatia. Unde si pe cine conduc oamenii nostri politici. Comentatorii nostri pleaca de la premiza ca Romania si romanii sunt perfect guvernabili, ca nu ridica de fapt nici o problema si ca unica vina apartine guvernantilor care sint incompetenti si hoti sau opozitiei care le pune bete in roate. Din cind in cind mai apare cite unul care zice ca presa este capul rautatilor.
Eu sint convins ca este greu de guvernat Romania. Este suficient sa ma uit la trafic, oameni care arunca resturi pe jos si in oras si in padure, muncitori care trag chiulul sprijiniti in lopata, oameni care refuza sa invete cit sint in scoala pentru ca viseaza sa se faca VIP, nu inginer, pentru a intelege o mica parte din dificultatea pe care o intimpina orice guvernare.
Am avut la dispozitie 19 ani in care Romania a tot crescut. Libertatea individuala a devenit incredibila (cu exceptia unor derapaje punctuale cred ca libertatea individului este aproape absoluta in Romania). Salariile au crescut, noi ne’am dus prin tari civilizate si ne’am intors. Cu toate astea inca mai sintem rai, lenesi, murdari. Si inca sintem greu guvernabili. Mai rau, inca mai avem nevoie de guvern.
As propune unui institut de sondare a opiniei să faca un sondaj pe tema solutiilor pe care le vad romanii la citeva probleme de baza. M’as rezuma la trafic, aruncat de gunoi pe jos si inca vreo 2-3 asemenea. Pot paria ca raspunsul majoritatii va fi ca avem nevoie de legi mai dure. Nicicum ca trebuie sa ne schimbam noi, cu totii, sa fim mai constienti de impactul actiunii individului asupra vietii celorlalti. Nu, raspunsul e mereu la legiuitor pentru lege si la guvernanti pentru aplicarea ei.
In consecinta, vom da etern vina pe unul sau pe altul pentru lucruri pe care nu le facem noi.
Un anumit amanunt se uita insa, sau asa am eu senzatia. Unde si pe cine conduc oamenii nostri politici. Comentatorii nostri pleaca de la premiza ca Romania si romanii sunt perfect guvernabili, ca nu ridica de fapt nici o problema si ca unica vina apartine guvernantilor care sint incompetenti si hoti sau opozitiei care le pune bete in roate. Din cind in cind mai apare cite unul care zice ca presa este capul rautatilor.
Eu sint convins ca este greu de guvernat Romania. Este suficient sa ma uit la trafic, oameni care arunca resturi pe jos si in oras si in padure, muncitori care trag chiulul sprijiniti in lopata, oameni care refuza sa invete cit sint in scoala pentru ca viseaza sa se faca VIP, nu inginer, pentru a intelege o mica parte din dificultatea pe care o intimpina orice guvernare.
Am avut la dispozitie 19 ani in care Romania a tot crescut. Libertatea individuala a devenit incredibila (cu exceptia unor derapaje punctuale cred ca libertatea individului este aproape absoluta in Romania). Salariile au crescut, noi ne’am dus prin tari civilizate si ne’am intors. Cu toate astea inca mai sintem rai, lenesi, murdari. Si inca sintem greu guvernabili. Mai rau, inca mai avem nevoie de guvern.
As propune unui institut de sondare a opiniei să faca un sondaj pe tema solutiilor pe care le vad romanii la citeva probleme de baza. M’as rezuma la trafic, aruncat de gunoi pe jos si inca vreo 2-3 asemenea. Pot paria ca raspunsul majoritatii va fi ca avem nevoie de legi mai dure. Nicicum ca trebuie sa ne schimbam noi, cu totii, sa fim mai constienti de impactul actiunii individului asupra vietii celorlalti. Nu, raspunsul e mereu la legiuitor pentru lege si la guvernanti pentru aplicarea ei.
In consecinta, vom da etern vina pe unul sau pe altul pentru lucruri pe care nu le facem noi.
duminică, 18 ianuarie 2009
Bush and Future Historians
About loss of soft power, I just came back from a visit in Kurdistan. I had a nice surprise waiting for me there, a lot of open minded people in that country while I was expecting the standard side-taking mentality of Arab countries. Among other discussions, they frequently tried to open the Gaza subject. At first I was reluctant to give my position on the subject, as I always refrain from talking religion, sex or politics in those countries. But, when I finally acknowledged to fall into the trap, I found to my surprise that they were not on Hamas side. Actually, most of them were blaming Hamas, not Israel, for the huge number of killed, their suicidal decision to push innocent civilians into locations previously announced by the Israeli army as targets.
This was a good sign of an open mind (not that they had to agree with the Israeli action no matter what, but at least they gave some space to logical and moral thinking instead of taking sides). And the same people that took advantage from the fall of Saddam and had these ideas on the Gaza situation surprised me again: "It is Bush and the Americans the terrorists now, not al-Qaeda".
I wonder, how much of your credibility and soft power you have to lose to be called a terrorist by somebody that overcame his traditions and profits from your actions (think about the emotional gradient in such a person).
Mr. Bush, you lost it. Big time.
Read the Article at HuffingtonPost
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
