Archery

Acum multi ani am avut un vis. El s'a implinit, in sfirsit, acum citeva luni cind am descoperit ca s'a deschis si in Bucuresti celebrul "supermarket" de materiale sportive pentru incepatori, Decathlon. Asa ca am intrat si eu in posesia mult doritului long-bow. Motivatiile visului meu sint multiple, de la eleganta intrinseca arcasului pina la arta arcului din cultura japoneza, trecind prin istoriile inchipuite ale lui Tolkien.

Arcul este o arma pretentioasa. Legala, atita timp cit stai cuminte si o folosesti intr'un cadru absolut sigur, mortala in caz de accident sau rea intentie. Din fericire, visul meu a avut parte de implinire in cadrul de poveste al gradinii din spatele casei de la Bod a parintilor mei. Cu putina grija, singurele rani pot fi cauzate citorva tufe de liliac, unor melci razleti, ierbii si, inevitabil, degetelor si antebratului sting al arcasului.

Prima oara m'am ales cu un aratator de mina dreapta umflat pina la inutilizare. M'a lasat in vreo 2 zile dar m'am desteptat si i'am cumparat protectie. A doua oara m'am ales doar cu o vinataie pe antebratul sting de la o prea drastica intilnire intre el si coarda arcului intr'un moment in care am facut'o pe viteazul si am renuntat la protectie. Evident, m'am invatat minte. O constanta a fost umflatura aratatorului sting cu care am sustinut sageata din motiv de rupere a sustinatorului "oficial" si neinlocuire din lipsa de piese de schimb. Azi a fost remediata si problema asta.

Iata si citeva fotografii cu diversele faze ale tragerii cu arcul la tinta:

1. Pregatirea arcului (destul de anevoioasa cu manusa de protectie in mina, dar nu o mai scot nici mort dupa ultima experienta)

2. Tintirea (am o vaga banuiala ca pozitia nu este cea mai corecta cu putinta, mai studiem)

3. Eliberarea sagetii (asta e partea cu cel mai mare potential dureros pentru arcas, degetele, bratul, abdomenul celor mai rotunjori si chiar obrazul drept fiind in pericol)

4. Drumul spre tinta (probabil partea cea mai neplacuta a intregului exercitiu. Incepi sa intelegi la ce sint buni copiii de mingi la tenis sau utilitatea de a avea vreo 200 de sageti in tolba. Singura compensatie este punctul urmator :))
5. Rezultatul (Aici sint multe de comentat. Intr'o prima faza, fiind abia la a doua sedinta de tragere, cea mai mare bucurie este sa infigi toate sagetile pe undeva prin tinta, nu prea conteaza unde. Asta pentru ca, desi lipseste dovada, fiecare sageata care nu atinge tinta se transforma, in ciuda covorului vechi pus pe post de paravan, intr'un motiv de jucat de'a v'ati ascunselea cu sagetile prin iarba din spate. Si, credeti'ma, nu sint usor de detectat, sneaky little bastards, cu penajul lor albastru-galben, prin jungla de la ai mei din gradina. Scorul nu imi este deloc favorabil, am lasat cite una pentru gasit la iarna dupa fiecare sedinta. Covorul? Aiurea! Viteza este asa de mare incit sageata trece, cu fulgi si pene cu tot, prin el si aterizeaza pe unde ii convine ei. In cazul de mai jos, 4 in tinta, 3 de cautat)

6. Incalzirea (Inevitabil, desi afara erau vreo 15 grade cu tot soarele, dupa citeva runde de tras, alergat dupa sageti, cautat, te incingi de parca ai sta pe plaja in miez de august)

Una peste alta, desi cam scump si cam greu de practicat cind te taie cheful (in afara cazului in care detii o astfel de curte), e un sport incredibil de satisfacator. Te dor degetele, te dor bratele, te dor umerii, te umpli de zgirieturi si de spume de la cautat sageti, dar iti poate asigura 2 ore de destindere totala. Si o pace pe care putine alte sporturi le pot oferi.

Reiau totusi un avertisment, necesita conditii de siguranta maxima si multa atentie si seriozitate. Arcul meu, unul relativ slab, bate pina la 160 de metri cu tragere in bolta si pina pe la 60-80 de metri in linie dreapta iar forta de strapungere este incredibila. Am trecut si jumatate de sageata prin tinta pe care o am, tinta care are o densitate de vreo 3 ori mai mare decit a corpului uman. Arcuri mult mai puternice, cele cu scripeti (compozit), pot trage pina la 1500 de metri in bolta si pina pe la 450 in linie dreapta.

Egipt - aventuri, curiozitati, hohote de ris

De data asta nu am mai avut prea multe aventuri care sa merite sa fie povestite. Poate data viitoare, curind. Am descoperit, in schimb, ca am pe clanta de la usa eternul carton cu mesaje catre personalul hotelului. Nici macar nu'mi vine sa comentez, va las sa va hohotiti fiecare in parte pe ce vi s'o parea amuzant.

Scuze pentru calitatea imaginilor, nu am avut decit telefonul la dispozitie.

Fuga in Egipt - ultima parte

Si iata ca miine va incepe ultima aventura egipteana din seria asta. Va tin la curent in cazul in care mai apar si alte intimplari nostime cu soferi, daca se lasa cu lacrimi, cu sechestrari, cu imbratisari patetice.

Una peste alta, plimbarile de anul asta din Egipt mi'au facut varza toata vara, am obosit mai mult decit ma asteptam si au prelungit perioada de privare de relaxare.

Exista si parti bune, nu imi dau voie sa fiu atit de pesimism. Lasind la o parte aspectele financiare, anul asta a insemnat o mare victorie pentru mine. Pina in primavara am lucrat pentru o firma germana cam prost administrata care intre timp a dat putin faliment si apoi a fost preluata de altii. Din pacate pentru mine, nimic interesant in aceasta preluare. Asa ca se vedeau nori destul de negri in fata. Imi facusem un fel de mindrie personala din statutul de free-lancer si incepeam sa ma tem ca il voi pierde, ca voi fi nevoit sa incep sa ma uit dupa joburi anoste prin multinationale rigide, in plina criza.

Ei bine, vara asta, cu toata nebunia ei, mi'au adus statutul neoficial de membru al familiei Hitachi. Pentru cei care inca nu au lucrat ca specialisti pentru japonezi, este mare lucru. Este, probabil, cea mai mare confirmare a calitatilor mele profesionale de pina acum. Domo arigato, Hitachi-sama. In plus, am reusit sa'mi pastrez, in mijlocul unui monstru multinational in care cultura muncii depaseste orice imaginatie, statutul mult iubit si cu greu obtinut, cu toate conditiile mele nebunesti.

A fost, pina la urma, un an bun.

In curind ma voi intoarce si din acest ultim voiaj egiptean. La timp sa sarbatoresc impreuna cu Andreea cel de'al cincilea an de cind ne'am casatorit. Inca o realizare, daca ma gindesc putin la nebunia din jurul nostru, la presiunea pe care plecarile astea o pun pe noi doi. In curind ma voi intoarce si va urma o pauza bine meritata. Sper sa fie lunga.

Ne auzim, deci, pentru o saptamina, de la distanta.

Ramineti cu bine!

Tuborg Green Fest 2009 - Bucuresti

Ziua a doua... epic! (vorba unui prieten)

Ca sa fiu mai exact, nu am vazut AB4, am ajuns prea tirziu, iar pe cei de la Herbalizer nu am inteles de ce i'au pus in ziua asta. Au fost ca nuca in perete. Ei, formatie decenta venita taman de la London, nu au sunat deloc rau. Dar nu stiu ce a fost in capul organizatorilor sa'i puna intre bunica bate toba si lords of the boards.

In schimb au fost celelalte 2 trupe: Zdob si Zdub si Guano Apes!!!!

Dupa 14 ani de indoctrinare imbecila cu folclor de muzeu si inca tot pe atit de ascultat d'alde pusca si cureaua lata pe la toate sindrofiile din cartier, mai ca ti se taie de bogatia si genialitatea muzicii populare romanesti. Eu unul am ajuns chiar sa o urasc, ajungind, absurd, pe aceeasi treapta cu idioata manea. Ei bine, exista 2 trupe care recupereaza acest folclor intr'un mod genial. Una a fost live in seara asta, Zdob si Zdub. Pe ceilalti, Nightlosers, sper sa am ocazia sa ii revad cit mai curind.

Ei bine, baietii astia de la Z'&'Z au dat foc la Parcul Izvor exact cu sonoritatile pe care le urasc in alte contexte. Nici macar nu mai are rost sa mentionez numarul impresionant de instrumente de suflat care s'au perindat pe scena (pe unele le vedeam pentru prima oara). In schimb merita mentionata bogatia sonora creata cu ele. Fenomenal a fost un intro cu bas fara efect si trompeta care a sunat exact ca Prodigy. Bai, am fost mindru cu ei, chiar daca's basarabeni si nu di pi la noi. Astia sint in stare sa faca live ce scot aia din sintetizatoare super performante si, pe deasupra, mai pare si foarte simplu. Una peste alta... daca as avea de ales intre un concert cu ei si unul cu Metallica, as sta, sincer, in dubii.

Apoi a fost Guano Apes. A fost Guano Apes!!!!! Ok, poate unora nu le place, e treaba lor. La mine sint etern in playlist. Show de zile mari. Sandra a cintat 45 de minute fara nici o pauza, la o intensitate incredibila. Apoi o mica pauza si inca vreo jumatate de ora. Explozie de energie. Ma doare gitul pe dinauntru de atita strigat, ma doare gitul pe dinafara de la atita zbuciumat din plete. Instrumentatie impecabila iar vocea... vocea i'a scapat doar de 2 ori. Mi se pare incredibil la cineva care se misca atit de mult, care acopera o gama atit de larga atit de energic (cred ca sint un pic redundant, dar sint prea entuziasmat ca sa ma controlez).

A fost un eveniment. Neasteptat pentru un concert gratuit.

Imi pare rau pentru Vita de Vie miine. Or sa cinte intre Mandinga si Elvis de Romania, pentru un public care nu le apartine si care ma indoiesc ca or sa le ofere prea mult sprijin. S'ar fi potrivit perfect azi in loc de Herbalizer. Adi, imi pare rau pentru voi! Sper macar sa mai ai parte de o reporterita stupida, sa'ti poti varsa si tu amarul :D

Contact

Am vazut zilele trecute postarea unui inveterat al SFului despre o eventuala intilnire cu o specie inteligenta extraterestra si mi'am adus aminte de o mai veche si mare nedumerire pe care o am.

De ani de zile urmaresc un fenomen interesant. Exista multe curente, de la UFOfili la practicanti de ritualuri samanice, diferite pina la pozitionarea la extreme prin conceptia lor despre lume (pina la urma si religiile majore se incadreaza destul de bine in model), dar care au un punct comun. Surpriza, frumusetea, adevarata cunoastere nu sint aici, nu sint in paradigma in care existam acum. Ele sint in alta parte, intr'o lume mai larga pe care acum doar o intuim, o ghicim si o privim frustrati de pe margine asteptind cu nerabdare sa ne devina disponibila.

Toate aceste curente definesc un punct de schimbare, o intimplare, mai mult sau mai putin controlabila, care ne va deschide brusc ochii. Pentru UFOfili este intilnirea cu extraterestrii cei inteligenti, neaparat mai batrini cu citeva milioane de ani ca noi, care vin sa ne spuna cum este de fapt universul. Pentru diversele grupuri spirituale este deschiderea unui nou simt cu care sa percepem realitatea, eliberarea, izbavirea, Raiul si Nirvana, locul in care ajungem sa cunoastem ceea ce e adevarat.

Acum, eu am 3 probleme cu genul asta de atitudine. De fapt cred ca sint 4, dar mai vedem noi pe drum.

Prima problema este faptul ca o astfel de pozitie sugereaza faptul ca am ajuns sa cunoastem tot ceea ce poate fi cunoscut in lumea asta, cu simturile astea, cu capacitatile astea. Lumea nu ne mai incape, ne plictiseste, vrem mai mult. Eu cred ca asta ascunde mai degraba incapacitatea de a intelege ceea ce poate fi acum inteles si speranta, dupa mine nejustificata, ca atunci cind universul se va largi brusc voi avea mai multe sanse sa inteleg. Nu pot sa nu ma gindesc la faptul ca foarte putini oameni inteleg cite ceva din fizica, de exemplu. Care si ea este un model simplificat. La fel cum nu pot evita sa constat ca stim prea putin despre ceea ce desparte fizicul si chimicul de viu. Ce este in plus in acea aglomerare de quarci/fotoni/electroni/protoni/neutroni/atomi/molecule care face o zeama mendeleeviana sa se ordoneze si sa inceapa sa se comporte structurat negind incapatinat acea constatare a fizicienilor cum ca entropia nu se poate afla decit in crestere?

Bun, si daca stim atit de putin despre ceea ce este sub nasul nostru de ce ne aruncam sa cautam si mai multe necunoscute. Sau e lenea ceea ce ne indeamna spre aceasta pozitie? Speranta ca va veni cineva sa ne dea raspunsurile? Si cu asta am ajuns la a doua problema. Daca nu ne indreptam singuri spre aceste raspunsuri, oare le vom putea si intelege cind vor veni din exterior? Poti explica unui cimpanzeu, oricit de binevoitor ai fi, care sint principiile de functionare ale unui calculator? Exista oricind si varianta ca diferenta intre lumea noastra si cea cautata sa nu fie atit de mare, sa o putem intelege usor, sa fie o mica chichita care noua ne'a scapat si care face lucruri noi si minunate posibile. Dar, in cazul asta, imbogatirea nu ne va fi prea mare, universul cel nou si abia putin extins nu ne va incapea din nou si vom cauta si mai mult. Imi place, din perspectiva asta, un lucru care se regaseste in majoritatea practicilor spirituale (inclusiv in dogma religiilor majore): raspunsul este deja in tine, acolo trebuie sa'l cauti. Este un indemn frumos de a beneficia cit mai mult de ceea ce deja esti, in universul in care esti, cu simturile si capacitatile de analiza pe care deja le ai. Iar cunoasterea nu poate fi desprinsa de drumul spre ea.

A treia problema, care este probabil si cea mai mare, este nevoia de disociere totala intre lumea actuala si cea ce se va revela (distanta este o idee mai mica la UFOfili, dar nu chiar asa de mica). Lumea "cealalta" nu o mai include si pe asta, ea este total diferita. De cea actuala poti chiar uita. Ori, asa am eu idei preconcepute, din toate observatiile pe care le'am facut, din toate lecturile de pina acum, rezulta o concluzie care pare a fi foarte solida: lumile mai simple tind sa fie incluse in lumi ceva mai complicate care tind sa fie incluse in lumi si mai complicate si asa mai departe. Iar fiecare lume mai complexa o contine pe cea simpla ca si caz particular al ei. Legitatile lumii mai complexe nu sint identice, dar sint similare celei mai simple. Exista o coerenta, nu mereu evidenta, a universului, exista un motiv pentru care si un orb se loveste de perete chiar daca nu il vede, chiar daca nu i'a povestit nimeni niciodata nimic despre pereti, chiar daca e orb din nastere. De aceea cred ca o alta lume, pe orice cale ne'ar fi ea revelata, o va contine pe a noastra, va "semana" cu a noastra. Va fi doar mai bogata, nu diferita.

Iar a patra problema, iata ca am gasit'o si pe asta, este cea a pasivitatii. Odata decisi ca exista o lume mai buna, multi din cei pe care i'am cunoscut eu au renuntat sa mai cunoasca lumea in care traiesc acum. Cu eforturi minime sau inventind absurde ritualuri de trecere, incercind sa ghiceasca ceea ce nu poate fi ghicit, il asteapta pe Godot.

Oameni buni, lumea in care traim este infinit mai bogata decit stim despre ea ca este. Nu este nevoie de o a 4a dimensiune pentru a avea ce cunoaste. Nu este nevoie de Nirvana pentru a ne simti sufletul coplesit. Nu este nevoie de entitati supraveghetoare pentru a nu ne omori intre noi. Avem umanitate, avem muzica, avem dragoste, avem universul asta imens despre care nu stim inca mare lucru, avem omul despre care stim inca si mai putine, avem emotii si ratiune, legi, simt estetic, simtul umorului, simtul ridicolului. Ce de dimensiuni la indemina si insuficient explorate!!!

Prin asta nu vreau sa spun ca nu cred ca exista si o alta lume dincolo de ceea ce stim si putem sti cu ceea ce sintem acum. Poate ca miine or sa vina extraterestrii, poate ca poimiine ma intilnesc cu Buddha si imi povesteste cum e in Nirvana. Dar nu despre asta e vorba.

Cu soferi - partea a IIa

Se pare ca aventurile mele egiptene cu soferi nu se mai termina. Dupa ce m'am prapadit anterior de ris cu unul dintre ei, dupa cum va povesteam in postarea anterioara, de data asta risul a fost pastrat numai pentru mine, in gind.

Ii stiti pe aia care verbalizeaza totul? "Acum o sa pun niste sare. Acum o sa ma asez la masa si asaaa... maninc si un cartofior, si putina brinzica.... asaaaa.... sa bem si niste apica...". Ei bine, am intilnit un sofer care gesticula totul.

Cred ca fusese balerin intr'o viata anterioara. Nu doar ca avea o mobilitate incredibila a miinilor, uneori de'a dreptul eleganta, dar se putea observa la el o adevarat compulsie de a le misca. Daca drumul facea o curba la dreapta, degetele miinii drepte indicau directia cu cel putin 50 de metri inainte. Daca punea centura de siguranta, inainte de a duce mina la ea indica, cumva discret, spre ea. Cam tot ce facea si tinea de condusul masinii era indicat in prealabil printr'o eleganta si discreta miscare a palmei sau degetelor.

Si, peste toate astea, de admirat miscarile ample ale bratului drept la schimbarea vitezelor. Mina facea, bine intinsa si domoala, aproape un semicerc la trecerea de la o viteza la alta. Balerinistic!

Poate singurul lucru care a intunecat experienta a fost slalomul turbat pe care il facea printre masini la 140-160 la ora. Noroc ca nu am o problema cu viteza.

Ridendo

Ieri am strins suficiente dovezi pentru o teorie noua conform careia risul nu are nevoie de cuvinte. Ati putea spune ca e suficienta gidilarea. Nu, nici asta nu a fost inclusa in experiment.

Dar sa incepem cu expunerea cadrului experimentului:

In masina, de la Cairo aeroport la Ras El Bar, cunoscut si drept Triunghiul de Aur, un orasel cam cit Lehliu Gara prins intre un brat al Nilului, Mediterana si Canalul Suez. Soferul meu, ce mah? credeati ca eu nu pot sa am sofer?, un egiptean get-beget nevorbitor de limbi cunoscute si mie. De fapt stie citeva expresii in engleza pe care nu cred ca le intelege: Oh my God (cunoscind cite ceva despre islamism tind sa fiu sigur ca nu intelege ce inseamna) si, mai nou, Everybody I love you Marius (asta s'ar vrea o declaratie a faptului ca am reusit sa'mi trec pletele neobisnuite de furcile caudine ale prejudecatilor lor).

Ei bine, cu aceasta saracie de vocabular conversational cu tot, folosindu'ne doar de datul disperat din miini, mai mult eu pentru ca el era la volan, si de onomatopee dibuite ad hoc am ris ca apucatii 3 ore cit ne'a tinut drumul. Ciudat lucru, si asta ar trebui sa fie o lectie pentru elitismul meu besmetic, eu si soferul meu apartinem unor lumi complet paralele. Daca am fi vorbit aceeasi limba, sint convins, am fi tacut milc de la un capat la celalalt al drumului si m'as fi rezumat la un simplu "multumesc" de incheiere. Iar daca ar fi incercat sa faca conversatie m'ar fi scos din sarite cu siguranta.

Cuvintele sint, probabil, in plus uneori. Multumesc mult Aiman (sper ca asa se scrie numele omului). A fost o lectie pe care sper sa nu o uit curind. Si o dupa-amiaza cum nu am mai avut de mult cu altcineva decit cu Andreea.